În și cu Philadelphia -Seria „Domnișoara Wilde": Volumul II

10

Prin câte surprize avea să mai treacă Philadelphia Wilde?

Femeia adormise după ce discuția se continuase pe mai multe ore din noapte. Îi spusese că nu ar fi crezut în veci una ca aceea, ținând cont de cât de mult semăna Gabrielle cu el și îl mai întrebă desre părerea tatălui său de a ține copilul.

—I-am spus „Păstrez fata" și nu a zis nimic, afirmase Dylan.

În acea seară, Delia cunoscuse și un altfel de Mike. Un bărbat la fel de indecent și de lipsit de scrupule ca și fiul său, ca și Dylan Ravenleigh. Cunoscu părți întunecate ale psihologului care nu dăduse dovadă de astfel de ideologii niciodată. I se păru că, dacă nu se s-ar fi ivit circumstanța prezentă nu ar fi început să-l cunoască niciodată pe Dylan. De fapt, de aici începu și adevăratul proces de cunoaștere...

Pe Delia o treziră zgomotele, pentru că mătușa Leona se trezise deja și părea că încerca să identifice ceva. Auzise pași la parter, iar apoi cum aceștia urcau scările. I se păru amuzantă posibilitatea de a intra în această cameră, de altfel se trezi zâmbind chiar dacă nu avea atât de multe motive pentru a o face: Dylan era un păcătos ambulant. Nu s-ar fi gândit la asta dacă nu s-ar fi simțit atrasă de el, pentru că nu ar fi interesat-o. dar îl sărutase, la naiba!  Ar fi fost cu adevărat nebună dacă în final Ravenleigh nu ar fi atras-o fizic și spiritual. Cum să nu o atragă un bărbat ca el?

De asemenea, nu putea să evite relația pe care și-ar fi dorit-o începută, dar nu dorea să se lanseze prea curând în așa ceva când credea că are atât de multe lucruri de aflat despre el. Nu trebuia să numere mult: asta ar fi fost a doua relație a ei, numai că bărbatul era altfel: sufletele lor păreau să rezoneze... Zâmbi –ce schimbare uimitoare! Se simțise tristă și abandonată până când accidental îl regăsise pe cel pe care-l părăsise, temându-se din a fi rănită- și se întoarse cu fața la Dylan, profitând de somnul său. Își așeză un picior peste ale lui, lipindu-se languros de șoldul acestuia, nedorindu-și să știe cum arăta. Cu siguranță că, tot machiajul i se ștersese, doar dâre negre să fi rămas pentru a-i colora pleopele inferioare ale ochilor, pe când el arăta impecabil. Își lăsase barba să crească mai mult, destul de îngrijit păstrară; respira ritmic, iar la un moment dat înghiți, ceea ce-i atrase atenția asupra buzelor sale.

Le sărutase... Vermilionul, linia de tranziție între tegumentul gros al feței și cel subțire al buzelor, era arpoape invizibil în cazul lui Dylan. Șanțul subnazal continua median tuberculul buzei superioare, astfel încât Delia nu se putu abține din a nu-l maltrata pe al său, mușcându-l. Îi plăcuse la nebunie să îi muște micile ridicături ale epiteliului, să își treacă limba peste protuberanțele buzelor și să și-o plimbe pe cerul gurii sale. În trecut, astfel de lucruri ar fi scârbit-o până la greață, însă acum, împărțirea salivei, nu i se mai părea nicidecum un proces oribil. trezea în ea mult mai multe; era un semnal pentru organismul său care se finaliza printr-o ciocnire între simțuri și furnicături ale pielii. Se ridică într-un cot și se aplecă peste trupul bărbaului. Îi urmări ridurile minuscule de la colțurile ochilor, liniile expresive ale maxilarului prelung și bărbia ce purta o ușoară înfloritură pe centru. Îi detectă nasul ca fiind unul imperfect, care ar fi putut semăna cu pista unui avion dacă nu ar fi eșuat lamentabil prin septul nazal. Acesta se îndrepta brusc în jos, după ce promitea un drum drept. Comparația i se părea amuzantă, însă așa era și Ravenleigh... Promitea că vor traversa o câmpie care însă avea încorporată o prăpastie, pentru care trebuia să cobori coline și să te avânți pe teren muntos pentru a ajunge pe partea cealaltă a drumului.

Văzu cum mușchii din jurul buzelor se mișcă ușor și-și dădu seama că se curbau într-un zâmbet, motiv pentru care, dezvelindu-și dinții, acuză: