În și cu Philadelphia -Seria „Domnișoara Wilde": Volumul II

8

Dylan plănuise o plimbare cu autobuzul de când Delia acceptase să îi însoțească la piesa de teatru. Se gândise nu numai la acest mod de detensionare, mai avea câteva în minte, așa că el discutase dinainte cu B. Peddington, iar bărbatul fusese de acord să-i lase mașina acasă. Ieșise doar pentru a-i da semnalul.

De altfel, când își întoarse chipul le văzu pe cele două, Gabby și Delia, vorbind. Părea mai mult că Gabrielle o interoghează pe femeie și că aceasta se află încătușată, ba chiar amenințată de micuță. Nu-i făcea rău, își zise bărbatul, căci interacțiunea cu copii se putea considera un leac. Cele două tăcură imediat ce Dylan se apropie, întinzându-i o mână femeii și una copilului. În stația de autobuz, cei trei luară loc pe băncuța amplasată pentru acele persoane care așteătau sosirea mașinii. Era o liniște deplină, apăsătoare, însă cu un aer vânjos ce sufla parcă din golf apă sărată. Uitându-se în jos, la picioarele ușor desfăcute, Dylan observă cum mâna Deliei era încă împletită cu a sa într-o acțiune involuntară. Urcă pe brațul ei, în sus, pe paltonul negru, și îi întâlni profilul. Privea tristă spre canalizare, pe când Gabby se juca, balansându-și picioarele înainte și înapoi, înfigându-și degețele în coapsa bărbatului.

Își zise că nu apucase să-i facă vreun compliment Deliei, când plecaseră de acasă, ținând cont de frumusețea pe care aceasta o afișase. Avea ploapele fardate discret cu umbre, un profil egiptean conturat perfect de codițele negre, de fața brună, de părul ciocolatiu... Oare dacă ar fii sărutat-o ar fi avut un gust la fel de dulce pe cât s-ar fi așteptat el?

-Despre ce discutați? Întrebă el brusc, pentru a-și scoate imaginea respectivă din minte.

-Am întrebat-o dacă te place, tati, mărturisi copilul. Gabrielle era genul de fată pe care nu te puteai supăra nici măcar dacă era vinovată de ceva. Avea un aer inocent, atât de bine prefăcut și de bine studiat, încât personalitatea sa evoluase mai rapid decât oricare altă personalitate cu care Dylan avusese contact. Zâmbi și-și întoarse capul spre Delia, așteptând parcă răspunsul. Femeia îl priviea cu coada ochiului, respirând precipitat. Înghiți, iar în sinea sa bărbatul își puse aceași întrebare.

-Este absurd dacă ar răspunde acum, îi zise el fetiței. Ne cunoaștem de trei zile.

-Ar fi absurd? Se trezi Delia întrebând. Asta îi făcu inima să se miște o dată brusc; era un salt, un hop pe care de-odată îl trecu.

-Nu ar fi absurd să simți acum ceva, explică el privindu-i buzele în tot acest timp. Ar fi absurd să cer să spui ce simți de-abia acum.

Femeia își întoarse capul, revenind la poziția înițială de profil. Așa era, își dădu ea seama, ceea ce o bucură. Dar nu întrebarea asta o întristase din cele pe care Gabby i le pusese.

-Dar ce te-a întristat? Îi șopti Dylan strângându-i mai mult mâna.

-Tu citești gânduri? Întrebă aceasta.

-Nu, dar îmi dau seama că nu ești cum te-am lăsat. Își mută din nou priivrea, spre Gabby. Ce altceva ai mai întrebat-o pe Delia, scumpo?

-Dacă, în cazul în care ar vrea să se mute la noi, sau să căsătorească cu tine, tati, și-ar mai dori un copil înafară de mine.

-Oh, Gabby! Izbucni acesta în râs. Autobuzul sosi chiar în acel moment, așa că cei trei fură nevoiți să urce în vehiculul care urma să-i ducă aproape de strada spre casă. O așeză pe fată pe scaunul din fața lui, iar ei doi se așezară pe cele două locuri rămase libere. Gabrielle, scumpo, continuă el conversația, exagerezi.