În și cu Philadelphia -Seria „Domnișoara Wilde": Volumul II

27

Se trezi aproape forțată să intre în mașina lui Fred la ora trei, în acea zi, când ieși de la muncă pentru a se îndrepta spre casă. Nici măcar nu știu când ajunse în fața unui restaurant în jumătate de oră. Ceea ce își dorea Delia era să ajungă acasă, să facă o baie fierbinte și, în ciuda evenimentelor din acea zi, să discute pe îndelete cu Dylan. Voise să-l sune, dar de fiecare dată se certase pentru această pornire și se întrebase dacă nu cumva făcea din țânțar, armăsar.

Așa am ajuns la restaurant cu fostul, hă? Se certă singură când, ridicându-și ochii din farfurie, văzu buzele țuguiase ale lui Fred citind pomposul menu. Își deschise din nou telefonul pentru a vedea că nu trecuse nici măcar un minut, ceea ce o enerva la culme. Când promisese ea prânzul cu Fred? Să fii fost momentul de dărâmare emoțională din birou? Era foarte posibil și chiar dacă nu avea nici măcar un chef, urma să comande un bol cu salată, iar mai apoi să pretindă o migrenă pentru a scăpa de avocat.

—Am putea comanda niște cotlete, dar o supă mai întâi bieînețeles, zise interlocutorul său chemând chelnerul.

—Eu voi lua o salată, privi pe sub ochi.

—Dar...

—Nu pot mai mult, își încreți Delia fruntea. Fred tăcu.

—Ce salată să fie? Întrebă chelnerul.

—Orice propuneți dumneavoastră, făcu ea dezinteresată. Ceva rapid. În cinci minute să fie gata.

—Vă propun, atunci, la...

—E perfect! Îl întrerupse concediindu-l printr-un gest al mâinii. Iar apoi, se lăsă pe spatele scaunului butonând ecranul mobilului.

—Nici măcar nu ști ce ai comandat, deprecie Fred printr-un gest al buzelor.

—Aha.

—Poate ne trezim cu tarantulă în farfurie.

—Nu trebuia să comanzi ce am luat eu.

—Ba trebuia, mai știi? Femeia își ridică privirea din telefon, pentru că nu, nu știa. Ochii îi străluceau melancolici. La mina ei neștiutoare, Fred oftă și zise, zâmbind. La prima noastră întâlnire, de la facultate, am comandat exact ceea ce ai luat și tu. Am mers pe mâna ta.

Ceea ce i se părea incredibil Deliei era faptul că nu își mai amintea deloc cum îl cunoscuse pe Fred și cu atât mai puțin prima lor întâlnire. Se ridică în capul oaselor și își drese glasul, împreunându-și degetele. Arătă o mină gravă și i se păru că degetele sale se infiltrează precum șerpii până la mâna ei, prinzându-o ca într-o menghină. Avea, din nou, mâinile reci ca de mort, motiv pentru care femeia își feri pumnul. Așa cum pretinsese, salata sa veni extrem de rapid. Îi luă câteva secunde să își dea seama că erau niște roșii tăiate precum floarea de lalea, iar drept tulpini cel mai probabil ceapă verde. Interiorul era umplut cu brânză, iar undeva departe un castravete singuratic, tăiat anapoda își agoniza interiorul apos.

—Lalele din roșii umplute cu brânză și castraveți! Traduse deloc creativ Fred. Hai că nu e chiar rău.

—Poate că nu, dar părem vaca și taurul care rumegă cina.

—Atâta timp cât ești vaca mea, îi făcu el cu ochiul strângându-și mâna peste a ei. Delia îl privi în parte dezgustată și pe jumătate șocată, într-o dispoziție proastă. Își drese glasul și fu pregătită să schimbe apelativul din „taur" în „bou" când glasul familiar al celui care își anuntașe călătoria spre Iad completă: