Shooted Flower

2. Jason

O oră mai târziu după cină mă găseşte căutându-mi pastile pentru stomac în una din numeroasele genți pline cu lucruri de strictă necesitate. Nici nu ştiu ce-mi face mai rău: gândul la un Jason înfuriat sau sfecla? Mizez mai mult pentru prima variantă. Verişorul meu este tot ce mi-a mai rămas stabil după accident, deci nu e nejustificată panica mea. Sar ca arsă din camera mea când aud soneria de la intrare.

O iau la goană până în capul scărilor şi aştept ca Damien să răspundă.

-Mă duc eu! urlă la mine observându-mi poziția de spionaj.

-Evident, pe mine cine m-ar putea căuta aici?

Şi totuşi după replica mea ironică, nu puteam sta liniştită. S-a mulțumit să râdă de mine şi să deschidă uşa în acelaşi timp. Uniforma unui poştaş se întrevedea prin grilajele scărilor, unde se afla postul meu de observare. Am răsuflat uşurată în timp ce-i studiam pe cei doi aplecați asupra unor hârtii.

-Ei, vezi? Nu ai de ce să te sperii! a zâmbit ironic blondul când a terminat de urcat la etaj şi m-a depăşit.

-Dar cine a zis că sunt speriată? mi-am pus mâinile în şold în fața sa.

-Să te vezi în oglindă şi vei înțelege cine...

Nu a apucat să ducă fraza la un final, că din nou soneria a fost apăsată. De data aceasta eram foarte confidentă că nu e nimeni important. Prea confidentă!

-Mă duc, din nou, tot eu să deschid! mi-a zâmbit şi a fugit pe trepte până la intrare.

Uşa s-a deschis. Damien stătea sprijinit acum de tocul ei cu corpul în timp ce mâna dreaptă ae sprijinea de ea nelăsând loc de trecere. De corpul său masiv nu puteam vedea decât două valize negre.

-Ăăămmm... cred că am greşit adresa...

Jason. Vocea lui a răsunat în holul gol. Stomacul meu avea să facă tumbe dacă nu luam pastila aceia mai repede. Am început să cobor încet scările în încercarea mea de a amâna momentul. Am studiat mai bine peretele stâng unde se afla o uşă deschisă ce arăta o baie la parter.

-Nu, nu prea cred că ai greşit adresa! Uite-o că vine! Iubito, coboară şi tu mai repede, nu ne lăsa să te aşteptăm!

Cuvintele lui Damien m-au trăznit în loc. Am înghițit în sec şi mi-am simțit ochii scoşi din orbite, dar nimic nu se putea compara cu fața lui Jason. Apărut de după celălalt tânăr, capul său şaten şi privirea ciocolatie mă priveau cu disperare. Apoi confuzie. Apoi furie.

-Jason, nu e ceea ce pare! Nici nu-l ştiu pe tipul acesta de mai mult de câteva ore! am început să strig în drumul meu înspre el.

-De ce v-ați mutat împreună?

-Intenționăm să ne căsătorim...

-Încetează odată! urlu scoasă din minți.

Îi dau un pumn ușor în spate, însă nici pentru o secundă nu întrerup contactul vizual cu Jason. Tremură de nervi, maxilarul îi este încordat maxim și are scurte zvâcniri. Dacă eram întrutotul alt contex poate aș fi râs.

-Să ce? se strâmbă la Damien. Ce ai zis? Ai curajul să mai repeți?

-Păi dacă a rămas însărcinată... ar fi păcat de viitorul nostru copil să nu aibă o familie legală.

Mă uitam acum la el. Era foarte senin de parcă ar fi făcut o observație de genul: ce frumos este afară. Am început să neg din cap căci cuvintele nu mai voiau să-și croiască drum afară din gura mea. Până să apuc să vorbesc deja sfecla dorea să le ia locul. Am țâșnit spre ușa pe care am vizualizat-o mai devreme cu băieții pe urme. Mi-am descărcat stomacul într-un final dramatic.