Shooted Flower

3. Chiria

Can anybody tell me how I gotta do it right?
I need a revelation
Can anybody tell me how to turn bac
k to the light?
I'm yearning for salvation...

-Nu ai plecat încă de aici, virusule? urlă Damien în mijlocul dimineții.

-Nu! Mă simt în habitatul meu pe lângă alții ca mine! răspunde Jason pe același ton.

Măcar dacă replicile ar fi fost amuzante să se justifice oarecum trezirea mea, dar nu. Pur și simplu sunt ca doi copii mici și plictisiți, iar eu trebuie să-i suport pe amândoi. Aceași discuție zilnică, de patru săptămâni încoace, aceiași modalitate de a-mi pune capăt viselor.

Închid ochii și mă chinui să adorm la loc când văd că este abia 7 dimineața și este vineri= oboseala din timpul săptămânii și un singur curs mai spre prânz. Planurile îmi sunt stricate când aud bubuituri repetate dinspre scări și apoi se aude ca și cum ceva greu ar fi făcut contact cu podeaua. Mă ridic din patul cald, în care ador să-mi petrec timpul, și cobor așa răvășită de somnul meu adânc. Băieții stau față în față cu valizele lui Jason între ei și se holbează unul la altul.

Se uită la mine când realizează că i-am remarcat.

-E cumva Halloweenul și l-am ratat eu? Să știi că nu am bomboane, dar dacă ești cuminte și aștepți, poate fac rost! spune Damien ironizându-mi aspectul deplorabil.

-Mă mir că nu ai remarcat, eu credeam că te-ai costumat într-un dovleac, mă răstesc răutăcioasă, dar tot eu mă simt prost după. 

Poate că este părul blond prins slab sau bluza groasă de culoarea portocalei mai largă decât o prelată de SUV ce m-au dus cu gândul la un dovleac sau poate pur și simplu lipsa de imaginație. Cert este că am provocat cu remarca mea un val de râs din partea verișorului meu.

-Pleci? mă uit la el amintindu-mi de ce m-am trezit.

-Corecție: plecăm! Crezi că te las împreună cu el? Ar trebui să înnebunesc ca să accept așa ceva!

-Păi... eu m-am acomodat aici, spun cu o voce mică. 

După grimasa ce urmează îmi dau seama că numai o minune mă poate scăpa. Adevărul este că ador această casă, cu proprietarul încruntat și rău mereu, cu centrul la câteva sute de metri și facultatea în zonă. M-am obișnuit în această lună aici, plus nu mai am nervi să mă mut din nou.

-Toți trei știm că lui Violet îi va fi mult mai bine în casă aici decât într-un apartament gol în care vei trece din an în Paști.

Discuția a continuat încă o jumătate de oră până ce Jason a capitulat. Am decis că mă aflu într-o „perioadă de probă", în care dacă ceva nu-i convine, mă mută instant cu el. Am zâmbit victorioasă. M-am retras când telefonul a început să sune în disperare. Toată buna dispoziție mi s-a evaporat când am văzut cine mă sună.

-Hei, tată...

-Vi, trebuie să vii până la mine, avem ceva de discutat.

A închis. M-am întors la perechea de gălăgioși și le-am zis că plec la fosta mea casă. 

-Vin cu tine! zice Jason fără să răsufle.

-Nu, voi merge singură pentru că vrea să discute cu mine.

-Omul e nebun, nu te prosti și lasă-mă să te însoțesc! 

-Uite cum facem: te sun când termin și îți zic tot, ok?

-Doar de data asta! renunță la luptă pentru a doua oară consecutiv.

Nu-mi convenea cu nimic mai mult situația ca lui, dar nu puteam fugi de el. Am mai zis că tata mă urăște? Ei bine, chiar așa e! Poate credeți că exagerez, dar nu e cazul. Da, recunosc că exagerez cu ciocolata sau că îmi exagerez responsabilitățile, dar niciodată opinia despre familie. Niciodată! M-am dus frumos acasă. Când am pătruns mă simțeam ca o străină. Fără mama, locul nu mai avea nicio familiaritate, era doar un cămin gol în care trăia căpcăunul. Din capul scărilor s-au auzit pașii grei și săltați ai tatălui meu.