Shooted Flower

6. Vulnerabilă

I wanna die, wanna scream my madness
You left me behind with a million tears of sadness
Night after night I grope for you but you're not here
By my side...

Se spune că mereu recunoști o zi proastă după începutul ei, dar nu e așa. Uneori ai impresia că ai totul sub control, că tu știi totul despre tine, dar vine cineva și-ți spune chestii ce n-ai fi visat să fie reale. Încă plouă, deși a trecut o săptămână de când Jason s-a ales cu o vază în cap. Apropo de el, s-a ales cu o cicatrice frumușică ce se poate vedea deși încă nu e complet vindecată rana. Azi se împlinesc cinci ani de când mama mea și sora ei geamănă și-au pierdut viețile în acel accident rutier. Era o zi ca aceasta, ploua torențial, iar ele conduceau înspre oraș. Mama lui Jason era la volan când au deraiat de pe drum și s-au izbit mortal de un copac.

Cu toate astea sunt fericită azi. Nu chiar fericită, dar nu mă simt rău pentru această aniversare funebră. Zilnic mă gândesc la mama mea și simt că trăiește în interiorul meu. Mâncarea ei preferată de gătit era plăcinta cu caise, așa că după cursuri mă aflu într-un supermarket căutând ingredientele necesare.

Amintirile despre mătușa mea nu sunt numeroase pentru că nu ne prea întâlneam. Tata o ura, iar ea îl ura pe tata. Nu se jena niciodată să o certe pe mama că s-a căsătorit cu "o pagubă de bărbat". Mama de fiecare dată îi zâmbea și zicea: "Și eu sunt o pagubă de femeie". Îl apăra mereu deși nu a fost fericită alături de el. În orice caz, mergeam la ea și la Jason la cină ori de câte ori tata nu era în zonă. Odată, a preparat un pui la cuptor cu ciuperci în interior și garnitură de cartofi. Atât de tare mi-a plăcut încât de fiecare dată când am mai mers la ea tot asta a gătit. Am de gând să fac puiul la cuptor ca fel principal pentru prânz.

Îi scriu rapid lui Damien un mesaj în care îl anunț că eu prepar masa de prânz și îmi răspunde instant cu un "OK". Îi trimit și lui Jason un mesaj: "Prânz la Damien acasă. Prezența obligatorie!", dar nu primesc nimic de confirmare. Verișorul meu nu e ca mine. El în momentul acesta probabil stă undeva închis și e distrus. El nu a înțeles că mamelor noastre nu le-ar plăcea să ne vadă lacrimile, crede că este mai bine să se introvertească.

Ajung acasă mai repede decât am crezut. Despachetez cumpărăturile pe blatul din bucătărie și încep să fredonez o melodie care să nu mă gândesc la nimic. Treptele se aud scârțâind sub pașii leneși și greoi ai lui Damien. Vine înspre mine și se așează pe un scaun. Mă studiază în timp ce tai cartofii.

-Hei, totul ok pe aici? mă întreabă precaut.

Vorbele sale spuse pe un ton calm și moale mă înspăimântă. Ce s-a întâmplat cu băiatul mereu sarcastic? Apoi îmi dau seama că probabil știe de la Jason ce înseamnă ziua de azi pentru noi. Mă uit cu coada ochiului la el și văd că este foarte serios.

-Da, mersi. Nu-ți fă griji pentru mine, Jason e praf azi. Eu am înțeles că mama nu ar vrea să mă vadă plângând. Ura asta atât de tare la mine.

-Plângeai des? pare curios și menține conversația.

-Da. Zilnic plângeam, cel puțin până pe la 5-6 ani. Într-o zi m-am oprit din plâns subit și atunci mama zâmbea.

-Bun, foarte bine. Moralul îți este cât de ridicat se poate în situații de genul acesta. Da... Jason e problema. L-ai chemat la masă?

-Da, dar precis nu va fi mulțumit de faptul că vorbesc de mama. El consideră subiectul "accident" tabuu. Eu în schimb mă descarc verbal. Scuze că zic atâtea și te innebunesc de cap.

-Dimpotrivă, sunt aici să te ascult. Descarcă-te.

-Mersi mult.

Gătesc în continuare calmă. Încerc să mă pregătesc pentru ce îi voi spune lui Jason, cum îl voi încuraja, dar venirea lui așa repede mă ia pe nepregătite. Cară o plasă cu ceaiuri de la Nestea și cu ceva chipsuri. Pesemne nu este prima dată când are program de genul acesta. Lasă plasa pe blat și el și vine la mine și mă îmbrățișează. Căldura corpului și mirosul său familiar mă aduc într-o stare total diferită față de fericirea anterioară. Fața lui tristă cufundată în părul meu și tăcerea ce se așterne între noi mă dau peste cap. Și din nou plâng. Pieptul mi se umflă și apoi se relaxează în timp ce hohotesc. După cinci minute mă calmez și îmi ridic privirea spre a lui. Îi zâmbesc sincer și continui cu activitatea mea prefăcându-mă că ultimele minute nu au existat.