Shooted Flower

25. De la yin la yang

Now I know I gotta change this heart of mine ´Cause from the cradle to the grave We all live on borrowed time

-Nu știu ce să spun despre asta, nu e cea mai grozavă idee, explic pe un ton monoton care îmi trădează totuși nervii. Dacă tot trebuie să o fac, nu cred că e potrivit să vină și el cu mine, arăt către Patrik.

-Din moment ce eu am sugerat asta înseamnă că sunt dispus să dau cu ochii de el, nu? Haide, Vi! Măcar o ultimă dată și după poți să te prefaci că nu mai trăiește sau că nu a existat vreodată! Dar nu te pot lăsa să trăiești regretând că nu v-ați încheiat socotelile.

-Patrik, tu realizezi că omul ăsta te-a trădat și aproape ucis? Că mi-a făcut ultimul an un iad? Și cel mai rău că... că Damien a fost împușcat de el! gesticulez exasperată.

De vreo oră, Patrik se chinuie să mă convingă să îl vizităm pe tata înainte de înmormântare. Însă, indiferent câtă rezistență am opus, nu am reuși să rezolv prea multe. Jason este și el extrem de sceptic, dar caracterul insistent al lui Patrik mascat de blândețea cuvintelor nu îmi lasă o altă alternativă decât acceptarea.

Așa că... iată-mă în fața tatălui meu pe unul din cele două scaune amenajate pentru vizitatori. Nici nu mă mir că am avut acces într-o așa o zonă, deoarece influența lui Patrik este mare. Nu știu de prezența cui e bărbatul mai surprins: a fiicei sale sau a prietenului mort? Liniștea grea dăinuie între noi. Îmi încleștez pumnii puternic în poală în timp ce înghit în sec ura profundă pe care o simt pentru el. Cel ce se află vizavi de mine nu mai îmi este părinte, ci doar cel care l-a ucis pe Damien. Din cauza lui azi Damien se află într-o morgă rece și așeaptă să fie înmormântat. Încă nu pot crede toate astea, mintea mea nu îi asimilează lipsa ca fiind ceva permanent. Încă îl simt la orice pas pe care îl fac și aștept să îi văd zâmbetul sau să îi aud ironiile ori să îi simt îmbrățișarea pe care o iubesc atât de mult.

-Violet, eu...

Vrea să zică ceva, dar nu reușește să își ducă ideea la final. Își pune mâinile încătușate pe masă și se apleacă ușor către noi ca să ne studieze.

-Îți vine bine uniforma asta, remarc cu răutate, mult mai bine decât cea de polițist pe care ai dezonorat-o în ultimul hal. Ești exact ca toți cei pe care te-ai chinuit să îi arestezi: un criminal fără nimic uman în el, o ființă degradată de ura pe care o ai față de tot. Hah, măcar de ai fi urât banii sau băutura sau puterea... poate nu ajungeai așa. Poate nu îți trădai prietenul, poate nu o aduceai pe mama unde a ajuns, poate mai aveai o fiică sau poate nu îl ucideai pe Damien! închei înghițind durerea pricinuită de propriul monolog.

-Nu am vrut decât să găsesc fericirea, îmi zice pe un ton scăzut.

-Și ai găsit-o? îl întreb cu lacrimi în ochi. Pentru că eu am făcut-o, mama la fel, Patrik la fel, dar știi ce? Tu ne-ai luat-o de la toți! Asta te face fericit: să furi fericirea altora! Haide, Patrik, nu mai avem ce discuta, zic și mă ridic de pe scaun.

-Deci îl vezi și tu? întreabă bărbatul stupefiat. Patrik chiar e aici?

-Surpriză, răspunde acesta. E ultima oară când ne vezi așa că dacă mai ai ceva de zis, spune acum.

Mă așez la loc și simt cum Patrik mă ia pe după umăr și mă bate bărbătește în semn de curaj.

-Am greșit și acum voi plăti pentru tot, rostește el parcă lipsit de vlagă. Promit să nu îți mai stric viața de acum înainte, Violet.

-Prea târziu, ai stricat-o deja!

Nu mai rezist așa că ies pe ușă urmată de Patrik care mă felicită pentru stăpânirea de sine. Eu? El este cel ce merită respect pentru că nu l-a ucis aici și acum pe tata pentru tot ce i-a cauzat.