Shooted Flower

11. Ipoteze

And her heart is breaking in front of me
I have no choice 'cause I won't say goodbye anymore!

Inspir și expir aerul rece al dimineții. Pământul este încă umed sub picioarele mele, iar soarele nu e de zărit. Mângâi bradul pe care l-am plantat cu K.J. la marginea lacului și apoi urc în mașină. Bradul este cel mic pe care l-am împodobit în Ajun, iar acum pare că se află într-o creștere continuă. Zâmbesc și conduc până acasă.

Damien este pe punctul de a pleca în momentul în care eu ajung. Cară o geantă uriașă neagră plină-ochi cu toate minunile necesare pentru piesa de teatru în care joacă. Încă mai am suspiciunile mele pentru că cei doi nu au stofă de actori, dar neavând dovezi împotriva lor trebuie doar să îl cred. Îl salut și îl văd cum trece pe lângă mine ca un străin. În ultima perioadă nu am mai petrecut mult timp cu el fiind amândoi mereu pe fugă.

Mă instalez și decid să gătesc prânzul pentru mine și Jason dacă tot dimineața mea de sâmbătă este compromisă. Îl sun să văd dacă are chef să vină până la mine. Răspunde foarte greu.

-Da, s-a întâmplat ceva, Vi? mă întreabă cu o voce răgușită.

-Nu, am vrut doar să te invit la prânz. Tu ești ok? spun când îl aud cum tușește puternic în telefon. Jason, ai răcit?

-Da, rău de tot de data asta! se tânguie el. Dar dacă nu am minte și înot în lacuri înghețate... la ce să mă aștept?

-Dumnezeule! Știi ceva... ia rămâi tu locului și așteaptă-mă că vin! iau decizia instant.

Îmi caut un rucsac în care arunc pijamalele și un schimb de haine, iau câteva plicuri de ceai și pun prânzul la pachet. Ajung relativ repede în fața apartamentului său. Nu am mai fost în vizită de multă vreme deși îmi place cum este divizat spațiul: trei camere, una din ele o ține mereu liberă pentru mine, o bucătărie spațioasă și o baie fac ca totul să fie predominat de un stil modern.

Intru pe ușa neagră fără să mai bat. Mă izbesc de imaginea unui Jason leșinat în patul lui îngropat într-un morman de șervețele consumate și neconsumate. Are un nas roșu, obraji scorojii și ochi bulbucați.

-Ai venit! zâmbește el slab.

-Da, și să știi că nu scapi așa ușor de mine. Am adus mâncare și ceai și sper că ai medicamente pe aici că dacă nu ne suparăm, îi zic rapid ce am de zis.

-Da, da, am câteva cutii prin raft, indică o piesă de mobilă între-deschisă. Mă pun să caut, iar când găsesc îl îndop cu o groază de medicamente.

Pregătesc prânzul pe două farfurii și mă urc lângă el în pat. Stăm în liniște și ne bucurăm de clipele fără griji. Mă ia în brațe și își sprijină capul de umărul meu și suspinăm la unison. Ca în vremurile bune. Ca în copilărie.

***

-Dă-mi-l! strig la el până simt că rămân fără voce.

Se resemnează și întinde către mine telefon care sună din cinci în cinci minute și nu-l lasă să doarmă. Îl iau și-l ascund cu mine în camera de alături. Mă pun și eu la somn.

***

2:45

Îl aud cum sună și îmi dau seama prea târziu că nu îmi aparține. Răspund instinctiv, dar nu zic nimic. De la celălalt capăt se aude vocea distorsionată a unui bărbat.

-Mă sinucid, mă auzi? De data asta pe bune! E numai și numai vina ta! Mă vei avea pe conștiință... dar îți dau o ultimă șansă: dacă ești în treizeci de minute pe pod în orașul *** nu mă arunc. Noapte bună!