Shooted Flower

15. Nu e ceea ce pare

Mă uit în oglindă și simt că înnebunesc. Cum se presupune că îmi ascund obrazul roșu-mov-albăstrui de băieți? Urmele de pe gât le-am mascat rapid cu o eșarfă ce să nu dea de bănuit nimic, dar fața mea este mult prea inflamată acum ca să poată fi ascunsă așa ușor. Mă dau cu tot fondul de ten pe care îl dețin și cobor de cum termin.

Băieții sunt postați la baza treptelor așa că nu le ia mult să își întrerupă conversația și să se concentreze asupra mea. Jason pare îngrijorat și încep să mă întreb dacă se vede ceva pe fața mea, dar răsuflu ușurată când mă întreabă:

-Ai dormit aseară după toată faza cu...

-Da, stai liniștit, zâmbesc fals.

Atunci Damien pare foarte interesat de chipul meu pe care îl analizează fără jenă.

-Te-ai machiat, remarcă în câteva secunde.

Nu pot să îmi dau seama ceea ce gândește despre asta pentru că este inexpresiv, iar sesizarea este făcută pe un ton neutru. Jason mă studiază și el câteva momente.

-Wow, Violet crește! exclamă el zâmbitor.

Răsuflu ușurată că am scăpat cu atât și încerc să îmi văd de drumul către bucătărie. Dar Damien urcă înspre mine și îmi blochează trecerea. Prinde cu două degete eșarfa și se joacă puțin cu materialul moale.

-Dar Violet nu se machiază, cu atât mai puțin acasă.

Închid ochii și încerc să îmi păstrez calmul. Dacă află Jason despre ce s-a petrecut dimineața asta... va ieși un scandal-monstru, iar tata se va răzbuna și îl va târî în circul lui Bullzovski. Îi deschid rapid când respirația caldă a lui Damien îmi atinge fața. Mă atinge ușor cu degetul arătător pe obrazul drept și nu reacționez nicicum. Dar când procedează la fel cu stângul înghit în sec involuntar și îmi mușc buza în momentul în care degetul său face contact cu pielea mea vătămată. Se uită la mine în ochi, apoi trage cu nervozitate de eșarfa care aterizează într-o secundă pe podea lăsându-mi la vedere gâtul.

-Cine? întreabă pe un ton periculos de calm.

-Eu, să vedeți: am căzut din pat și la contacutul cu podeaua...

-Am zis cine nu ce, Violet! se răstește Damien impunător spre mine. Ai fost acasă în dimineața asta cumva?

Nu mai zic nimic pentru că nu pare că ar putea funcționa vreo minciună. Pare că știe că tata e de vină pentru toate astea.

-El a fost, nu-i așa? Îmi datorezi adevărul, să știi!

Mă simt intimidată de blondul din fața mea. Zâmbetul arogant ce tronează de obicei pe chipul său este înlocuit de buzele strânse și de ochii extrem de serioși. Cutele de pe frunte mă sperie și decid că nu vreau să îl mint. Jason nu mai există în încăpere pentru că nu pot percepe nimic înafara expresiei ucigătoare a lui Damien.

-Da, răspund scurt și nu pot păstra contactul vizual mai mult de atât.

Îmi plec capul și vreau să plâng de nervi că am fost depistată și de frică pentru viitor. Damien mă prinde într-o îmbrățișare de urs și simt că ușor-ușor mă calmez. Jason este derutat, dar nu comentează. Îmi prinde capul între palme și mă forțează să mă uit în ochii săi safirii.

-Asta nu se va mai repeta, ți-o jur!

Seriozitatea cu care o zice mă face să fiu sigură pentru o clipă că totul va fi bine. Coboară, și ca și aseară, pleacă. Se duce după dulciuri ca și acum câteva ore.

Jason mă privește și îl văd că tremură și știu că o face de nervi.

-Îl omor, Vi, îl omor! strigă în liniștea ce s-a lăsat în urma lui Damien.