Shooted Flower

9. Un băiat și o promisiune

Sands are flowing and the lines are in your hand
In your eyes I see the hunger, and the desperate cry that tears the night

Mă uit la încheieturi și mă gândesc ce le-aș putea face să le reduc aspectul roșiatic și pulsarea continuă la cel mai mic contact cu vreun material. Nici de glezne nu sunt mai încântată, dar cu o pereche de șosete le ascund imediat. Cât despre săracul meu craniu vătămat nu am ce comenta pentru că știu că orice i-aș face nu pot să îi reduc din chin. Închid ochii preț de câteva secunde apoi pășesc afară din baie în maieu și pantaloni scurți de casă. Sunt conștientă că acum mai puțin 48 de ore degeram în pădure, dar momentan mi-a trecut febra interioară și frisoanele și simt că mă topesc din pricina căldurii din casă pe care a uitat Jason să o reducă ieri dimineață când a plecat de aici. Singură în casă, mă târăsc leneș pe trepte până în bucătărie pentru micul dejun și doza de medicamente lăsate pe pult de către Jason. Damien se întoarce abia mâine ceea ce îmi dă răgaz suficient cât să mă gândesc cum să îmi ascund rănile și să concep o scuză plauzibilă în cazul în care sunt descoperite. Cât despre verișorul meu, nu am vorbit încă despre cele întâmplate și nici nu vreau să o facem. Singurul care știe parțial adevărul este K.J. care m-a salvat, din nou și sper să nu devină un obicei.

Cu cana de apă în mâna stângă și medicamentele în pumnul drept străbat bucătăria înapoi în sufragerie și mă arunc pe pat fredonând o melodie veche. La contactul cu patul nu simt fibra moale sintetică ci altceva mai tare. Tresar terifiată și încep să îmi plimb mâinile în stânga și în dreapta de îndată ce pun lucrurile pe masă și sunt întreruptă din urlat când ating o față de om.

-Orice numai nu urla! E destul că mi-ai strivit toate oasele din corp, nu trebuie să mă și surzești! vocea lui Damien sparge liniștea.

Dau cu ochii de privirea sa albastră amuzată peste măsură și încep să râd de cât de neatentă sunt. Înainte de a apuca să îi cer scuze îl remarc pe Jason stând mânios în tocul ușii.

-Asta faceți voi cât lipsesc eu din zonă? se răstește el la o entitate căci pe niciunul nu ne privește în față. În fine, scutură violet din cap, spune-mi de ce ai nevoie de la farmacie domnule "degaj-microbi-prin-fiecare-por".

-Ai răcit? mă uit la Damien de pe care am uitat să mă dau.

-Da, tușește continuu și mi-a făcut capul calendar să mă duc după medicamente că vezi Doamne el nu merge la spital pentru investigații! își dă ochii teatral peste ochi. Tu cum te simți? mă cercetează din cap până în picioare.

-Sunt nemaipomenit! exclam eu aproape prea tare și îi demonstrez că gâtul meu este încă praf. Mergi la magazin?

-Dacă trebuie trec și pe acolo...

-Adu-mi te rog două tablete de ciocolată cu alune! mă tângui copilăros.

-Curios... urai ciocolata asta când erai mică până la un moment dat când a devenit preferata ta din senin. Mereu ai fost un copil imprevizibil! zâmbește el nostalgic.Notează încă ceva pe o listă pe care nu u-am sesizat-o în mâini și își ia haina și pleacă.

Săracul Damien poate răsufla abia după ce mă ridic cu greutate de pe el. Îl studiez eu acum să îi depistez sintomele și remarc că sub ochelarii ridicoli se află niște obraji roșii. Arată atât de adorabil încât abia mă opresc să nu îl mângâi pe față ca pe un copil mic. Mă uit în jur și nu găsesc nimic de acoperit așa că aduc o pătură de la etaj în care îl forțez să se învelească. Nu mai poate protesta, deoarece o criză de tuse lovește cu putere în plămânii săi și îl lasă fără cuvinte. Se chinuie să se controleze, dar nu poate.