HADÈS.

●Capitolul 10; Realități noi.

După ce mă stabilizez pe propii pași, analizez
încăperea simțind cum nările mi se năclăiesc de praf. Spațiul era restrâns, o groază de cărți stăteau unele peste altele dezordonat și dosarele vechi stăteau într-o vitrină veche, bucățile de lemn începeau să se descompună și liniștea era întreruptă de muștele ce roiau în jur.

- Moșneag idiot..

Mormăie printre buze și își strânge colțurile ochilor între degete.

- Ce problemă are directorul cu tine?

Mă arăt preocupată de starea lui morală.

- Cu ce te-ar face mai bine să afli?

Zâmbește amar și se așează pe ultima treaptă a scărilor.

Apusul pătrunse prin spațiile goale ale parchetului de deasupra noastră, facând ca lumina să se împartă în linii drepte, aerul cald îmi îngreuna respirația simțindu-mi gâtul uscat.

Mă îndrept spre vitrină strecurându-mi mâna prin geamul spart, vrând să cuprind între degete un volum. Cioburile de pe margine mi-au zgâriat pielea, facându-mă să icnesc și să-mi trag mâna.

- Ești în regulă?

Își ridică privirea tulburată spre mine, ridicându-se într-un impuls și venind către mine.

Cioburile îmi provocaseră o zgârietură extinsă pe lateralul mâinii, pielea se făcu roșie și mici puncte de sânge ieșeau la iveală. O usturime cruntă mă lovește, facându-mă să-mi mușc obrazul pe interior pentru a extenua durerea.

Cu degetele sale pricepute îmi cuprinde încheietura și îmi netezește rana, începând să sufle asupra locului. Ochii săi călătoresc prin încăperere în căutarea unei cârpe, sau cel puțin, a unui material cu care îmi poate acoperi rana mult prea proaspătă.

Își prinde marginile tricoului și îmi înfășoară mâna în material, facându-mă să articulez un gemăt de durere silențios.

- De ce faci asta? de ce ai grijă de mine?

Mă izbi un val de răceală sesizând preocuparea lui față de starea mea. Devin confuză și-mi trag mâna din strânsoarea lui, impunând distanță între noi.

- Tu chiar nu vrei să trecem la următorul calificativ? atât de competitivă ești?

Îmi analizează scurt gestul după care începe să râdă în sec.

- Ce fel de calificativ?

Cuvintele lui îmi treziseră o profundă stare nervoasă.

- Vrei să fim în continuare dușmani?

Subit, toată starea nervoasă mi s-a diminuat simțind cum tot sângele mi se așează în obraji când privirea lui rămâne asupra mea, ridicându-și întrebător sprâncenele.

- Eu nu te consider un dușman, îmi ești doar antipatic.

Îmi scutur capul vrând să nu uit unde sunt și unde mă aflu.

- Antipatic zici?

Răspunsul meu pare să-l mulțumească, calcă în tandem cu liniștea către mine, ajungând în fața mea.

- Și când te sărut ți se par antipatic? sau când te ating și pielea ta se întărește?

Îmi inspectează fiecare mișcare luându-mi orice cale liberă de care dispuneam.

Ultimul pas pe care îl fac mă lipește de grămada de cărți care se dezechilibrează și cade în spatele meu, brațul lui se proptește în zid ținându-mă captivă în jurul său.