HADÈS.

●Capitolul 5; Curajul.

              "Cunoașterea fricii."

Cuvintele mi-au ieșit din gură înainte să le fi gândit, fiind impulsionată de-o ambiție nemăsurată. Cum putusem să nu conștientizez ce spun? să nu gândesc o clipă înainte să vorbesc?

– Îți admir curajul.

Rânjește pe jumătatea gurii și stăruie cu privirea asupra mea, genunchii mei se înmoaie dându-mi impresia că nu mă mai pot susține.

– Sper să nu lași lașitatea să te copleșească, păstrează latura asta la iveală.

Continuă și trece pe lângă mine dându-și priviri scurte cu cei din jurul meu, deplasându-se spre portiera mașinii.

Ambiția pe care mă făcea s-o simt în stern, reușea să-mi înlăture toate temerile, dar în același timp mi le intesifica. Acceptasem să merg în propriul lui mediu, în locul unde era el însuși mai mult decât în orice altă parte, și mai rău de-atât, unde toată școala o să fie prezentă?

Un nod dureros mi se așezase în gât zvâcnind și ne dându-mi voie să înghit în sec, teama mă încercuise și imaginația își crea imagini și situații în care aș putea fi pusă, atragându-mi privirea în gol.

Frigul mi-a dizolvat starea de melancolie și mi-am scuturat capul, ne dând voie acelor gânduri să rămână în mintea mea. Am traversat aleea ajungând în dreptul ușii, m-am descălțat și mă grăbeam să urc la etaj fiind manipulată de gândurile care nu mai conteneau.

Vocea lui Cole îmi taie pașii de la jumătate, facându-mă să mă opresc pe câlcâie. Cobor jumătatea scărilor, gândindu-mă ce urma să-mi spună, speram în sinea mea să nu aibe vreo legătură cu Hadès.

Înaintez spre bucătărie găsindu-l la masă, având o cană de ceai fierbinte între degete, aburul împrăștiindu-se în jurul său. Ochii săi cenușii îi întâlnesc pe-ai mei și eu îmi frec ceafa stânjenită, tragând scaunul de sub masă și așezându-mă.

– Și, cine e băiatul care tot parchează pe gazonul nostru?

Spune plimbându-și degetul pe marginile cănii, lasându-și privirea să cadă în recipient.

– E un nesuferit, îmi tot creează probleme la școală.

Îi replic fără să stau pe gânduri, ducându-mi mâna pe partea laterală a gâtului, masându-mi mușchii ce începeau să se încordească.

– Nu pare atât de nesuferit din moment ce v-ați sărutat de față cu toți colegii voștri.

Se lasă pe spate, reprimând o expresie compătimitoare și vorbind pe-o voce prefăcută.

– Ar fi bine dacă ți-ai frige limba, nu mi-ar părea rău.

Soarbe tot ce găsește în privirea mea, bătând cu degetele pe masă.

– Și acum cine e nesuferită?

Se apleacă peste masă, proptindu-se cu coatele și batându-și buzele într-un oftat adânc.

– Bine, scuze. N-am vrut să formulez așa.

Mă tintuiește prin aburul răsfirat de ceai, revenind la poziția anterioară.

– Nu era pe gazon, era pe alee.

Pomeții i se ridică până la ochi într-un râs care izbucnește din strânsoarea buzelor lui, uitându-se la mama care tocmai ce venise în spatele meu.