HADÈS.

●Capitolul 21; Noi înșine.

"Să fim noi înșine."

Și chiar spusese adevărul, nu l-a durut pe el arsura țigării cât m-a durut pe mine faptul că și eu îmi lăsasem amprenta, acolo, peste rănile sale.

În sfârșit îl cunoșteam pe Hadès și sângele mi-o lua la goană prin vene, intesificându-mi orice emoție în timp ce-l ascultam. Totuși, mi-era frică în continuare de un singur lucru - să nu fiu îndrăgostită de aparențele pe care el le crease, ci nu de el cel adevărat.

- Îți place peisajul?

Am murmurat eu în timp ce el îmi cuprindea corpul cu brațele sale.

- Să-mi placă? te-ai văzut vreodată prin ochii mei?

Îi admir trăsăturile faciale pe săturate în timp ce respirația lui se umbrește pe fața mea.

- Ești mult mai frumoasă decât peisajul ăsta, Nina.

Adaugă arborând un zâmbet trist și resemnat.

A fost pentru prima dată când Hadès mi-a spus că sunt frumoasă, mi se părea ireal. Buzele lui zvâcneau sub presiunea cuvintelor de parcă i-a fost teamă să le rostească, a clipit des înghițindu-și lacrimile care îi umpluseră ochii. Nu știam să mai definesc binele de rău, ce ne mai făcea diferiți acum? aveam două inimi care băteau în sincron, împărțindu-și fiecare bătaie.

Voiam să fiu țigara pe care o ține între buze și fumul care îl înhalează, să fiu ceea ce îl vindecă. Dar oare se mai putea vindeca?

Își împletici picioarele între ale mele și stăteam lipiți unul de celălalt, pulsul din gât îi scădea și urca începând să-l privesc obsesiv. Vântul reapăru mai puternic decât înainte, uscăciunea de afară îmi crăpase pielea de pe buze și îmi provocase o sete aprigă. Privirea i se înnegură privind într-un punct imaginar, calculându-și următoarea mișcare.

- Vino cu mine, trebuie să plecăm.

Ochii negri i s-au transformat în două globuri purpurii fiind injectați cu teamă.

- Ce se va întâmpla?..

Mă simțeam neliniștită de atmosfera aceea forestieră, însă ceea ce mă tulbura, era modul în care el își schimba stările.

- Nimic bun.

Răspunde sec și se dezlipește de mine mergând spre mașină.

- E ceva bun între noi doi?

Îi arunc o privire plină de jid în timp ce el îmi înfașcă încheietura și mă conduce spre locul pasagerului.

- Nu, între noi doi e doar o minciună.

Mă zgâlțâie facându-mă să merg pe câlcâie până spre mașină, dar eu opun rezistență și îmi scap mâna dintr-a lui.

Mă săgetează din priviri și oftează zgomotos ocolind mașina și așezându-se la volan, farurile au pornit și întunericul dens s-a evaporat.

Îmi era teamă să deschid ușa mașinii, dar în același timp voiam să plec cu el oriunde mi-ar fi cerut. Geamul de pe partea mea s-a crăpat începând să se deruleze în jos, m-a privit absent facându-mă să aud fiecare cuvânt pe care buzele lui nu au putut să-l rostească. I-am simțit durerea, vocile din capul său îmi vorbeau în timpane și rănile de pe corpul lui parcă se imprimaseră pe pielea mea. Lumea minții lui s-a zidit în pupilele sale, am putut s-o văd, sfidându-i întunericul.

Mi-a deblocat ușa așteptând ca eu să răspund în vreun fel propunerii lui, dar eu paralizasem neștiind ce să fac. Mă gândeam că nu pot lăsa totul și să plec, dar totuși la ce renunțam? la doi părinți care au iubit mai mult starea financiară decât pe însuși copilul lor, singura mea prietenă s-a dovedit a fi falsă.