HADÈS.

●Capitolul 23; Viciul meu.

"Ai devenit viciul meu."

Mi-a distrus lumea fără să-i pese măcar o secundă, și-a dat seama că doar facându-mă să-l iubesc mă va distruge și pe mine. Și-a oprit buzele în dreptul urechii mele, glasul îi se plimba în timpanele mele de la o ureche la alta.

- Nu o să te merit niciodată.

Remarca lui m-a făcut să simt o arsură în piept care s-a transformat în lacrimi ce stăteau să se spargă în colțurile ochilor mei.

- Ai putea încerca să mă păstrezi.

Intrasem într-o stare de amorțeală simțindu-mi corpul cum întâmpină fiecare emoție care circula prin mine.

Patul s-a lăsat sub greutatea lui când s-a ridicat pe genunchi târându-se spre margine, așezându-se în șezut. I-am cuprins silueta prin întunericul dens care-l înghițise, mergând spre geam și proptindu-se cu mâinile de pervaz. Părea atât de pierdut de el însuși, părea a fi într-o situație mult prea încâlcită și încurcată.

- Ce-o să faci?

Mi-am mușcat obrazul pe interior pentru a nu izbucni în plâns.

- Crezi că mai am vreo șansă?

Râde în sec întorcându-se să mă privească, apoi răsucindu-se pe câlcâie în poziția anterioară.

- Tyler probabil a depus mărturie împotriva mea.

Continuă și eu mă ridic simțind cum tricoul lui curge în râuri de material până sub coapsele mele.

- De ce ar face asta? până la urmă sunteți verișori.

Privirea i-a rămas ancorată în trecut privind obsesiv într-un punct imaginar.

- Vrăjmașii tăi sunt cei din casa ta.

Își scutură capul ridicându-și privirea spre mine și afișând un zâmbet scăldat în durere.

Își păstrează surâsul pe buze înaintând spre ușă, mânuire cleanța înțepenită și iese afară aprinzându-și o țigară după ce își vâră mâna în buzunare după pachet. M-am așezat înapoi în pat împleticit, netezind lucrurile cu mâna ca nu cumva să mă împiedic de ele.

Vorbele tatei îmi circulau prin minte și parcă chipul lui se însuflețea în fața mea de fiecare dată când clipeam, îmi era atât de greu să-l consider nevinovat când faptele lui îi împânzise mâinile și expresiile oamenilor cărora le făcuse rău se puteau vedea în cornea ochilor săi. Tata îmi spunea mereu să mă rog atunci când simt că totul se pierde și înstrăinează de mine.

M-am așezat lângă pat simțind solul dur cum se apasă în genunchii mei, mi-am împreunat mâinile ținându-mi buzele ascunse în căușul lor începând să rostesc o rugăciune.

- Doamne, niciodată nu ți-am cerut nimic fiindcă nu m-am simțit vrednică de Tine.

Inspir adânc și rostesc subgujată de lacrimile care îmi inundaseră ochii.

- Știu că el are trebuință de Tine și că doar mângâierea ta îi poate vindeca rănile.

Continui și mă chinui să răzbat printre suspinele care mă sugrumau.

- Dacă tu îi oferi iertare și oamenii îl vor ierta. Te rog să ai grijă de el așa cum ai grijă de mine, să te gândești la noi doi ca și cum am fi unul.

Panica îmi strânse inima ca într-un ghem dând curs gândurilor care îmi rosteau cu o voce lăuntrică că îl voi pierde pe Hadés.

Vocea mi-e tăiată de privirea lui Hadés care reflecta asupra mea din tocul ușii, țigara care încă fumegă îi stă între degete scuturând-o de scrum.

- Sunt omul pentru care merită să te rogi?

Spune degajat.

- Și tu ai nevoie de Dumnezeu.

Genunchii mi se înmoaie și cad într-o parte pe lateral, stând pe un șold.

Răsuflă cu dezinteres îndreptându-se spre mașină după ce privirile noastre se întâlnesc, năpustesc asupra lui smucindu-i brațul spre mine și oprindu-i următorii pași.

- Nu regreți că m-ai făcut să te simt în fiecare venă? că ai devenit singurul meu viciu?

Îi strâng cotul într-un mod deloc pașnic și el mă săgetează cu privirea.

- Nu regret.

Mi-o aruncă în față și-și smulge brațul din strânsoarea degetelor mele.

S-a urcat în mașină stăruind cu privirea asupra mea, farurile m-au orbit făcând ca lumina lor să se revarsă în ochii mei. A accelerat în partea cealaltă a pădurii, făcând ca frunzele uscate să se ridice în urma roților lui.

Am rămas în cabană meditând asupra lucrurilor care se întâmplau de-o vreme de timp în jurul meu, nu aș fi crezut niciodată că o să mă aflu într-o asemenea intimitate cu Hadès.

Mă gândeam la părinții mei încercând să concep în ce stare se află acum, de la mama nu aveam așteptări prea mari. Sigur se distra cu Cole în sufrageria noastră crezând că sunt în cameră. Mereu mi-a oferit o iubire măsurată, arătându-și afecțiunea în cantități mici. Nu mi-a permis niciodată să fiu eu însămi, mereu a încercat să mă îndoctrineze cu concepțiile ei.

În schimb tata m-a acceptat așa cum sunt, m-a ajutat să-mi clădesc o lume proprie. A contribuit la zidirea lumii mele, dar mama era cea care mereu îmi destrăma visele, intra prin efracție în lumea mea și reușea să prăbușească fiecare temelie pe care eu o ridicam. Tata îmi spunea să cred în Dumnezeu, să-l urmez și să-i ofer credința mea, dar mama îmi spunea să mă bazez pe știință și să nu cred în divinități.

Mereu viața mea a stat între gândirile lor contradictorii facându-mă să mă balansez, mereu eram supusă unei alegeri. Dar eu mereu l-am ales pe tata fiindcă el vorbea din prisosul inimii lui în timp ce mama se lăsa condusă de mintea ei.

Gândurile astea circulau cu repeziciune în mintea mea inducându-mi o stare de somn, ochii mă îngreunau și pleoapele trăgeau să se lipească una de alta. Fiecare mușchi tensionat a început să mi se înmoaie, încruntările de pe frunte mi s-au descrețit eliberându-mi mușchii din strânsoare.

Peste câteva ore;

Simt o atingere străină cum îmi cuprinde obrazul în capul palmei, vârful degetelor sale s-a simțit rece pe pielea mea. Obrajii calzi mi s-au răcorit și unghiile lor îmi zgâriau carnea, a început să-mi contureze fiecare trăsătură, oprindu-se asupra buzei inferioare.

- Îmi pare rău că nu sunt demn de iubirea ta.

Șoptește.

- Tu mi-ai oferit atâtea șanse când oamenii nu mi-au dat șansa nici să fiu eu însumi.

Continuă și o lacrimă i s-a dezlipit din colțul ochilor căzând asupra pielii mele încinse.

Într-un final se opri, înghițindu-și suspinul și ștergându-și cu rapiditate lacrimile de dosul hainei.

Cuvintele lui mi-au alunecat în timpane întrupându-se în visul meu, auzindu-i glasul cum călătorește în somnul meu și mi-l neliniștește. Respirația lui îmi gâdila nările și se umbra pe pielea mea, toate emoțiile mele se adunaseră în buricul degetelui său care mă mângâia temător.