HADÈS.

●Capitolul 19; Păcatul.

"Păcatul."

Deveneam dependentă de el și în lipsa lui intram în sevraj, nu știam cum să mă salvez pe mine de el, nu pe el din situația în care era. Totuși era vinovat și nu existau scuze care să-l scutească de pedeapsă. Trebuia să întâmpine procesul de maturizare și să se desctorisească de obiceiurile lui.

Voiam să încetinesc lucrurile și să am pe buze doar aroma lui și în minte să mi se deruleze doar privirea lui. În nări să-i am mirosul și în inimă, de fapt, în inimă nu l-aș vrea. Aș vrea să fie doar o fantezie sau un clișeu, o nevoie sau mai puțin de-atât.

Mă privea atât de adânc încât mă oglindeam în irișii lui negri, de parcă îmi știa toate secretele și mă dezbrăca de orice sentiment.

- Vizita s-a încheiat.

Tresar atunci când metalul ușii scârțâie sub greutatea a două bătăi scurte, gardianul își dezvelește capul de după ușă și rostește răspicat.

- Dar..

Îmi mut privirea de pe chipurile celor doi în mod repetat oftând nervos.

- Haide, mișcă-te!

Ușa se izbește de perete și balamalele aproape că cedează sub presiune, scârțâie prelung începând să se bălăngăne.

Am plecat înfrântă de privirea lui simțind cum inima mi se scufundă, nu trebuia să-mi însemnez eu greșeala lui. El a fost cel care și-a înjunghiat un coleg cu bună știință fără să se gândească la consecințe, dar de ce mă simțeam încontinuu vinovată?

Voiam să vorbesc cu directorul ca să aflu cât mai multe informații, mă agățasem de iluzia că e posibil să scape.

Directorul era afară cu părinții lui Jo, stăteau pe-o bancă din apropiere discutând. M-am apropiat temătoare de ei începând să-mi rod buza și să-mi creez un scenariu potrivit în minte.

- Ți-a spus ceva?

Directorul se atacă când mă vede.

- Am vorbit despre lucruri personale.

Îmi îndepărtez firele de păr care mi se împrăștie pe față din cauza vântului.

- Mulțumim că ai spus poliției tot ce știai despre incident.

Mama lui Jo face un pas către mine și intervine în discuție oferindu-mi un zâmbet sfâșiat de durere. Privirea ei arbora o suferință nemărginită.

Eu i-am întors zâmbetul aprobând scurt din cap remarca ei, totul depășise limita normalului și eu nu mai știam ce poziție ocupam. Cel pe care îl iubeam stătea închis într-o celulă pentru o faptă pe care o făcuse cu bună știință și un om căreia îi oferisem simpatia mea, se zbătea să trăiască pe un pat de spital.

Eu și directorul am înaintat spre o alee și mergeam în același ritm, tăcea deși multe întrebări îl măcinau. În aer stătea o tensiune suspendată.

- E posibil să fie eliberat?

Întreb negând senzația de sufocare care îmi împânzea gâtul.

- Mereu a fost atât de inteligent încât niciodată nu a lăsat dovezi, ci doar suspiciuni.

Își împreunează mâinile la spate și mă privește din profil.

- De data asta nu mai are nicio șansă să scape.

Continuă și se oprește susținându-mi privirea reticentă.