HADÈS.

●Capitolul 12; Arsura țigării.

                        "Imaginația."
                           

Chiar dacă pe el părea că nu l-a durut nici măcar o secundă arsura ţigării presate, eu am simţit-o pe pielea mea. Prima oară am intenţionat să-mi cer scuze, dar știam că nu merita asta și nici nu i-ar fi păsat, mi-a luat ţigara din degete și a stins-o sub tocul cizmei când din partea opusă a liceului se auzeau niște tocuri traversând,
teoretic se sunase și eu nu aveam nicio scuză bună să mai intru la oră,
probabil că deja aveam și nota scăzută la purtare și mama, din nou, o să-mi ţină morală pentru comportament.

– Numai din cauza ta mi se întâmple totul!

– Știi cât mă satisface faptul că mă urăști?

– De fapt te satisface să mă faci să mă sufăr..

– Sunt nesimţit dacă recunosc?

– Nici nu mă așteptam la alt răspuns, în definitiv tu trăiești doar pentru reputaţie!

Îmi manifest frustrarea simțind cum schimbul ăsta de replici începe să-mi provoace o durere crâncenă de cap. Inspir pe nări și îmi ating spațiul dintre sprâncene, stând de pe un picior pe altul.

– Nici măcar nu mă cunoști ca să poţi să mă definești!

Îmi aruncă o privire peste umăr și eu pufnesc stupefiată.

– Nu aș fi vrut să te cunosc pentru că ești o persoană oribilă!

Vocea tremurândă îmi dezvăluie slăbiciunea și mă clatin în greutatea propiilor pași pentru o fracțiune, îmi adun șuvițele care mi se revarsă pe frunte și le duc după ureche încercând să mă temperez.

Îmi pierdeam calmul de fiecare dată și mă simţeam relativ prost pentru că nu eram genul de persoană care să insulte, dar avea un efect asupra mea căruia nu puteam să-i fac faţă.

– Să vorbești despre mine în momentul în care o să mă cunoști, iubito.

Se întoarce cu fața către mine după ce trântește ușa dulapului, se bălăgâne preț de câteva secunde scoțând un scârțâit acerb. Se apropie de mine și îmi prinde bărbia între degete, mobilizându-mi să-l privesc.

– Nu o să fiu nevoită să te cunosc fiindcă totul s-a terminat și nici n-o să continuie, n-o să mai fac parte din jocurile tale!

Îmi smucesc bărbia dintre degetele lui și mă dezechilibrez câțiva pași în spate.

– Nici măcar nu pot să descriu cât de ticălos și plin de sine ești!

Adaug și îl privesc cu o scârbă teribilă în timp ce cuvintele mi se înghesuie pe limbă să iasă.

– Te afectează pentru prima oară ce spun? înseamnă că te simţi!

Continui privind cum mimica lui se schimbă șu tâmplele încep să-i zvâcnesc, își strânge pumnii și mă privește fugitiv.

– Am spus să taci!

Vocea lui se pierde într-un țipăt și maxilarul pare să i se fi încleștat.

– Nu vreau să tac, n-o să tac o să-ţi spun exact ce ești și părerea mea generală despre oamenii ca tine!

Îmi iau avânt și îmi mut mâinile în șolduri îngustându-mi privirea.

Am spus fără să-mi mai pese pentru că deja mă simţeam terminată psihic de persoana lui și în acele momente simţeam cel mai mult că a fost o greșeală să-l cred altfel. Mi-a prins mâna și mi-a întors-o la spate făcându-mi oasele să trosnească.