HADÈS.

●Capitolul 22; Cum rămâne cu iubirea?

"Cum rămâne cu iubirea?"

Îl priveam cum conduce lăsându-mi capul să se odihnească de umărul său, avea o cută proeminentă între sprâncene și stratul subțire de barbă de deasupra buzelor sale pline, îl făcea să pară atât de masculin. Ochii negri îi erau concentrați asupra drumului, dar îmi mai arunca priviri din oglinda retrovizorie din când în când.

Faptul că îl aveam pe el așa cum nu îl mai avusesem, era suficient pentru mine. Pentru a-mi liniști inima, tot ce simțeam în acel moment era el și încercam să prelungesc fiecare clipă.

Ajunsesem într-un oraș apropiat de cel natal, străzile erau înguste și murdare. Părea a fi un oraș cu cartiere sărace, clădirile erau împânzite cu igrasie și mucegai, în aer se ridica un miros de umezeală care m-a făcut să-mi încrețesc nasul. Mașina s-a oprit sub greutatea noastră, a scos cheile din contact și a coborât trântind portiera în urma lui. Balamalele ușii scârțâiau și încheietoarea se stricase, s-a deschis începând să se bălăngăne, a trântit-o din nou mârâind nervos și înjurând în bărbie.

S-a îndreptat spre fundul mașinii deschizând portbagajul și luându-și chitara și jacheta de piele, a plasat chitara într-o mână și cu cealaltă și-a împletit degetele între ale mele.

Ne-am îndreptat spre centrul orașului, o perdea de beculețe se așternea deasupra locuitorilor. Se întunecase treptat și luminile se ascundeau în irișii lui, conturându-i și oferindu-le o intensitate vagă. În jurul nostru stăteau în cordon mese, terase și grupuri de oameni care cântau sau povesteau. Hadès și-a condus pașii în centru ducându-și cureaua chitării după gât, degetele i-au mângâiat aievea corzile uitându-se la mine fugitiv.

Oamenii își pironiră privirile asupra lui fiind nedumeriți, toți fură distrași din discuțiile lor începând să-și unească privirile spre Hadès. Glasul i s-a subțiat, un ton jos și un timbru vocal răgușit începu să fredoneze câteva versuri acompaniate de chitară. Știa să mâna bine chitara, spre surprinderea mea.

- Dar spune-mi, cum râmâne cu iubirea? cum rămâne cu sentimentele? cum rămâne cu lucrurile care fac ca viața să merită trăită?

Face pași către mine și constrânge spațiul dintre noi cântându-mi în timpan, lăsându-și buzele să se târască în josul urechii mele.

- Cum rămâne cu credința? cum rămâne cu încrederea? cum rămâne cu noi?

Încheie și întunericul care înghite lumina difunză îmi alimentează și mai mult emoțiile, fiecare cuvânt rostit de el îmi provoacă un frison pe șira spinării.

- Aș vrea ca acel rămâne să fie păstrat pe buzele mele și ale tale.

Îmi adăpostesc capul în gulerul hainei sale inspirându-i parfumul.

Dar nu avea cum să rămână, totul era o minciună și-o dovadă a dependenței mele. Eu începusem să-l iubesc mult prea devreme și el părea încă întârziat.

O sirenă de poliție se auzea înfundat din cealaltă parte a orașului, luminile începuseră să învelească clădirile și panica mi-a provocat un nod dureros în stomac. El se uita în toate direcțiile neștiind ce să facă, teama îi paralizase membrele.

Chitara i s-a răsucit pe spate și ne-am grăbit pașii spre mașină, am urcat privindu-ne printre respirații sugrumate. Piciorul stâng i-a fugit pe pedală și mașina s-a deplasat din loc, teama îmi gonea prin vene facându-mi inima să se scufunde îndurerată și lucidă.

Ochii mi s-au umplut de lacrimi ce stăteau să se spargă în colțurile ochilor, suspinele mi se așezaseră în gât. Gândul că îl voi pierde, mă îmbolnăvea.

- Sunt ultimul om pentru care ar trebui să plângi.

Lacrimile mi se adunaseră pe bărbie, învolburate, tremurând și atârnau să cadă.

- E vina mea, trebuia să-mi țin gura..

Vinovăția mă apasă crunt în piept și nu mai pot să răzbat.

- Eu sunt singurul lucru care îți poate face rău, Nina.

Apasă brusc pe frână și mașina se răsucește pe autostradă, roțile scâncesc și-o dâră de praf se ridică deasupra noastră.

- Ar trebui să pleci, nu mă simt în măsură să-ți port de grijă.

Mă privește peste umăr cu o durere reprimată în privire și se apleacă ca să-mi deschidă portiera.

- N-o să te las singur.

Ripostez și îmi încrucișez mâinile la piept ridicând din bărbie.

Și-a bătut buzele într-un oftat zgomotos și a pornit mașina răsucind din cheie, am parcurs întregul drum într-o tăcere apăsătoare, voiam totuși să-l întreb care e următoarea destinație, dar părea indus într-o stare a melancoliei.

Peste câteva ore;

Eram pe jumătate învăluită de somn stând rezemată cu capul de geam, aerul se inflirta printre micile crăpături ale sticlei masive răcorindu-mi pielea. Mirosul de scoarță de copac se juca cu simțurile mele, arborii înalți păreau că ne înghit și înaintam spre un drum pustiu și luminat numai de farurile mașinii noastre. Vântul tăios bătea în geam anevoios, liniștea era acompaniată de sunetul greierilor și al păsărilor.

Mașina a intrat pe o alee ce conducea spre o cabană veche din lemn, era situată în mijlocul pădurii. Rădăcinile buruienilor aproape că o învăluiseră, vopseaua ei era crăpată și mirosea a stătut și umed. Hadés a coborât și s-a grăbit să între înăuntru, s-a proptit cu umărul de ușă până ce încheietoarea a cedat.

Fumul se prelingea în aer și se spărgea în goluri facându-l pe Hadés să tușească sec, a înaintat înăuntru aprinzând o lampă. Încăperea s-a luminat și lucrurile au devenit vizibile, spațiul era mic având doar un pat și câteva cârpe vechi. Un mobilier degradat cu ușile rupte, stând prinse în câteva cuie, era amplasat în partea geamului.

Priveam din tocul ușii cântărind fiecare lucru în parte, nevrând să-mi imaginez că e posibil să locuiești în acea dărămătură. Hadés m-a pârjolit cu privirea până ce ușa băii ne-a întrerupt contactul vizual. Ușa de lemn stătea întredeschisă și lampa pe gaz lumina slab, întrerupându-se și pălpâind.

M-am așezat pe partea laterală a patului, privirea îmi era îngreunată de somn, am căscat profund lăsându-mă pe spate. Salteaua era plină de arcuri care îmi împungeau spinarea, materialul se simțea dur și rece. M-am schimbat de haine luându-i tricoul pe care îl împăturise pe marginea patului, l-am tras peste cap și m-a acoperit până sub coapse.

- De ce încă ești trează?

Spune după ce iese din baie și începe să se șteargă cu un prosop.

- Vreau să adorm pe pieptul tău.

Păruse un gând naiv, dar eu îl rostisem cu voce tare.

Își proptește pumnii în saltea și vine spre mine încurcându-și picioarele între ale mele, soarbe tot ce găsește în privirea mea în timp ce câteva fire îi se revarsă de pe frunte. Apa i se prelinge din creștetul capului în josul tâmplelor.

Abdomenul umed i s-a lipit de materialul tricoului meu începând să mă furnice, degetul lui călătorește spre brațul meu până spre încheietura mea. Îmi conduce mâna spre gura lui și dinții lui se înfing în degetul meu inelar, lingând mai apoi locul pulsant.

Bătăile inimii mi se mutaseră în timpane și respirația începu să-mi fie grăbită, ochii săi mă iscodiră. Buzele sale s-au potrivit între ale mele începând să-și încâlcească limba cu a mea. Aerul se încălzise din cauza respirațiilor noastre, nădușeala gravita în jurul nostru și atingerile sale se mulau pe pielea mea.