TU

29

Logan P.O.V

M-am hotărât de curând să ajut un spital cu probleme psihice. De ce? Pentru amintirea Innei mele. Au trecut ani de zile de când nu am mai văzut-o. Oare ce face? Şi-a refăcut viața? Habar n-am... dar acea fată... îmi este atât de cunoscută... ochii ei de  un căprui aproape insesisabil, părul ei până la umeri, aproape alb. Este foarte slabă, mă mir cum de nu am murit până acum. Dar numele ei mi-a dat cel mai mult de gândit. Inna. Nu poate să fie adevărat. Nu este ea. Ea nu are ce căuta aici. Mă decid să caut camera acelei fete, şi singura metodă prin a face asta, este să mă duc la director. Este la fel ca acum 6 ani. Momentul când m-am dus la directorul şcolii, să caut adresa Innei, şi când ajunsesem,  plângea din cauza morții părinților ei. Aflu numărul camerei, aşa că mă duc repede în camera ei. Când intru, rămân şocat. Acea fată era bătută cu pumni şi picioare peste tot de 2 fete.
-Cum vă permiteți?!*zic cu o voce glacială*
-Frumuşelule, vrei şi tu să ni te alături?*mă întreabă mierlos*
-În nici un caz, ieşiți de aici, până nu anunț directorul!
Ele fug cât ai zice peşte aşa că rămân eu şi acea fată.
-Eşti bine?
-D..da! Devine o obişnuință!
-Am venit să discutăm!
-Despre ce?
-Am câteva bănuieli şi vreau să mi le confirm!
-Mbine... aşeazăte!
Ne aşezăm pe colțul patului şi ne uităm unul la altul, neştiind ce să ne spunem.
-Păi spunemi ceva despre tine!
-Păi numele meu îl ştii, am 24 de ani.
-Eu am 25.*zic mândru*De când eşti aici!
-De 6 ani sunt aici de pe data de 14 iunie.*zice cu o voce joasă*
Nu pot să cred, este data în care m-am dus la facultatea aia din Canada.
-De ce esti aici? Nu arăți ca ceilalți!
-Păi să zicem că eu am o boală, nu pot să mă uit în ochii nimănui. Exceptând o persoană!
Exact aşa era şi la Inna mea, numai mie mi-a arătat cel mai frumos lucru, ochii ei de un căprui foarte închis, părul negru ca abanosul.
-Acela a fost omul care mi-a frânt inima în mii de bucăți. Omul care m-a adus la disperare, cel mai m-a făcut să iau această decizie. Să vând casa unde stăteam, şi să vin aici. Părinții lui nu mă credeau de nasul lor, eram considerată o ciudată, el nu ştia că eu ascultam mereu, dar pe mine mă durea. Şi-a bătut joc de mine în ultimul hal, nici nu a mai avut tupeul să vină să îşi ia rămas bun. O dată plecat, nu s-a mai întors. Voiam atunci doar nişte momente să îmi pun gândurile cap la cap. Dar nu mă gândisem că ar fi ultima noastră întâlnire. Vezi?*şi îmi arată spre tricoul de pe ea* Este al lui. De 6 ani îl țin lângă mine, când dorul de el, este prea mare, îl port. De câte ori l-am spălat, tot mirosul lui este imprimat pe el!*acum plânge în hohote la fel şi eu*
-C...cum îl cheamă!*zic cea mai tâmpită întrebare, cu toți ştim ca eu sunt*
-LOGAN!