final fericit | p.jimin

Capitolul 3: Prima zi de chin.

Nu-mi puteam lua gândul de la persoana pe care o văzusem seara trecută. În mod normal, aş spune că a fost doar imaginația mea care îmi juca feste, însă chiar dacă totul se întâmplase în mai puțin de două secunde, a fost totul atât de clar încât nu m-am mai putut concentra pe fete și băieți cât timp am fost cu ei. Măcar cineva s-a distrat totuși, ceea ce mă bucura și mă asigura că planul meu s-ar putea să fi mers.

Mi-am făcut rutina de dimineață, pregătindu-mă să plec la liceu mai devreme ca de obicei. Mi-am luat ținuta pregătită de seara trecută pe mine, mi-am luat ghiozdanul cu mine, lucrurile necesare și ca de obicei, căștile albe nelipsite. Mi le-am băgat în urechi, apăsând pe melodia "SIAMÉS - The Wolf", apoi am luat-o la goană, sperând să-mi întâlnesc prietenii mai repede.

M-am uitat în stânga și în dreapta, văzând peste tot mici grupulețe ce păreau la fel de "entuziasmate" ca mine. Nu puteam să-i învinovățesc, era până la urmă prima zi de chin pentru fiecare copil sau adolescent. Când am ajuns la liceu, mi-am văzut cele 2 prietene făcând contact vizual cu mine, una dintre ele făcând și cu mâna. Le-am întors gestul, zâmbind cu gura până la urechi când l-am observat și pe Răzvan care stătea în spatele lor, gata să le sperie.

"Boo-" nici bine nu a început că Elena deja se întorsese să-i dea una după cap.

"Doamne, Elena, îmi vine să-mi fac cruce când văd cât de violentă ești." spune Clarisa în timp ce mestecă de zor la o gumă albastră.

"Mie-mi spui?" răspunde acesta pe un ton nervos, frecându-şi ușor ceafa. "Nu se gândește la sentimentele mele niciodată." a continuat, prefăcându-se că plânge.

"Au, puiul mamei, dar ce-ai vrea să fac? Să te iau în brațe și să-ți spun că te iubesc?" i-a răspuns Elena, începând să se prefacă și ea că plânge. M-am cam strâmbat la ultimele ei cuvinte.

"Terminați odată cu show-ul și haideți în clasă, vreau să văd dacă avem colegi noi." le-am spus amândurora, deranjată parcă de faptul că mă simțeam dată la o parte.

"Ei, minion... De ce te bosumflezi atâta? E prima zi, relax, vrei un snickers cumva?" Răzvan și-a îndreptat privirea înspre mine, afișând un zâmbet ștrengar care mă făcea să il șterg.

"Mamă, Răzvane... Ți-ai căutat-o cu mâna ta, eu ți-am zis că te bat când ne întâlnim dacă îmi mai zici așa și nu am glumit deloc." mi-am băgat mâna în părul lui, prefăcându-mă că îl trag de el, iar acesta a început să țipe ca o fetiță nervoasă să mă îndepărtez de podoaba lui capilară până nu mă face clătită. Am refuzat să mă dau la o parte, sărind în cârca lui numai ca să îl fac să țipe și mai tare, atrăgând atenția multora din curtea liceului. Ce-i drept, țipam și eu la el și îl amenințam cu moartea dacă mă mai face vreodată minion, făcând referire la înălțimea mea, dar nu la fel de tare ca strigătele lui disperate de predare. Mă uitam cu coada ochiului la Elena din când în când, observând că era mai încordată ca de obicei și nici nu râdea cum făcea Clarisa, iubind ceea ce se petrecea fix în fața ochilor ei.

"Okay, okay, mă predau! Îmi cer scuze, acum i-ați mâinile din părul meu strălucitor și fenomenal, care aparent nu mai este la fel de fenomenal având în vedere că îmi smulsăşi vreo 4 sau 5 fire de păr! Dar ce vrei să faci, Tania, mă clonezi?" strigă acesta, luptându-se cu mine să mă dau jos de pe el, dar uite că înălțimea mea nu îl prea ajuta în situația asta. Soarta.

Acesta a continuat să se miște, dându-se în spate cu câțiva pași, dar mai presus de toate, încercând să mă arunce pe asfalt. Nu am sesizat când unii începuseră să şuşotească, şi chiar dacă îmi dădeam seama, nu m-ar fi interesat de ce credeau ceilalți oricum, însă următoarele lucruri mi le pot amintii cu claritate.

Răzvan s-a dat în spate cu câțiva pași, făcându-mă să cad în cele din urmă pe picioarele cuiva, și trebuie să recunosc că aia a durut rău de tot.

"Răzvane, ești tâmpit?! Pun pariu că și dacă eram pe vârful unui munte nu ezitai să mă arunci pe jos!"

M-am oprit din tot, ridicându-mă de pe jos, încercând să-mi cer scuze de la persoana ale cărei picioare fuseseră victimele atacului meu, dar când mi-am întors privirea spre cel care avea o privire serioasă, aproape furioasă, am simțit un nod în gât. Aproape mă înecasem când am sesizat cine era îmbrăcat tip sportiv, având un catalog într-o mână cu un fluier la gât și niște ochelari cu rame negre, groase. Însuși el, Park Jimin, băiatul de care nu mai auzisem de un an bun.
Fața lui nu era prea schimbată, însă am putut observa că nu mai era același Jimin dulce, inocent și fericit pe care obişnuiam să îl văd în fiecare zi pe ecranul telefonului meu.

Era mai alb la față, obrajii lui roșiatici ieșind în evidență. Buzele lui pline erau la fel de rozalii ca în trecut, ochii lui parcă strălucind mai puternic decât luna plină, privirea lui la fel de intensă iar părul lui era tuns mai scurt, dat într-o parte care îl făcea să pară mai masculin. Însă expresia aceea... Nu-mi imaginam vreodată că prima expresie pe care o voi primii din partea lui va fi aceea.
Se uita la mine cu niște ochi care mă făceau să intru în pământ de rușine. Aproape că uitasem de prietenii mei care încercau să mă trezească la realitate, scuturându-mă ușor sau dându-mi bobârnace pe la spate. Eram pur și simplu paralizată. Mi se blocaseră gândurile iar tot ceea ce îmi zbura prin minte la momentul respectiv era "Ce caută el aici?"

Când în sfârșit mi-am revenit din tranşă, am făcut o plecăciune de 90 de grade, stând acolo câteva secunde.

"Îmi pare rău, domnule Jimin!"

Când m-am uitat înapoi la el, mai mult speriată decât timidă, era surprins. Probabil de faptul că îl cunoșteam și făcusem o plecăciune specifică celor din Coreea, iar asta din respect după câte știam eu. Însă acea față surprinsă nu a durat mult, fiindcă după ce și-a revenit și el, s-a încruntat, vorbind pentru prima oară în acea întâlnire.

"Domnule Park." m-a corectat acesta, în aceeași română de baltă pe care o auzisem și cu o zi înainte. Atunci mi-am dat seama că nu fusese imaginația mea de vină cu o zi în urmă, ci chiar el fusese.

"Da, domnule Park..."

Cred că înghețasem de frică, ceva neobișnuit de ciudat și stupid venind din partea mea, pentru că până și după ce a plecat din fața mea iar fetele și Răzvan au încercat să mă întrebe ce-a fost asta și dacă îl cunosc pe acel tip ciudat, eu mă uitam în gol, simțind cum inima mi-o luase la galop iar mâinile îmi tremurau de parcă făceam un atac de panică.

"Clarisa, ia tu ghiozdanul ei că o duc eu în spatele meu. Cred că nu va mai funcționa corpul ei pentru o vreme, deci să sperăm că nu îmi mai smulge încă vreo alte 3-4 fire de păr cât o car până în clasă." a spus Răzvan, trezindu-mă la realitate, determinându-mă să o iau în fața lor fără să mai spun vreun cuvânt. Aceştia m-au ajuns din urmă continuând să mă întrebe dacă sunt bine, așa că i-am mințit pe față și le-am spus că sunt.

Dar oare cum s-ar aștepta cineva să fiu bine când tocmai am văzut persoana la care am ținut cel mai mult odată, în trecut, și mi-a cauzat o stare de nici eu însumi nu mă mai recunosc? Când acest băiat este cel mai probabil înlocuitorul profesorului de sport, iar numai acest gând îmi face picioarele de gelatină?