final fericit | p.jimin

Capitolul 21: O discuție serioasă.

Eram rezemată de perete în timp ce-mi țineam capul pe umărul său, ținând în gură o acadea.
După ce se terminaseră orele, i-am propus lui Jimin să vină cu mine într-un loc de lângă liceul Laviniei unde aveam de gând să ne petrecem restul serii până când ne hotăram în sfârşit să plecăm acasă.

Îmi aveam mâinile încrucişate, uitându-mă la pereții blocului, scrişi de tot felul de persoane şi în tot felul de culori. Diferite lucruri erau scrise pe acei pereți albi, odată imaculați, iar eu mă oboseam să citesc o propoziție unde apăreau inițialele prietenei mele, gândindu-mă că probabil ea a scris acele lucruri.
După ce m-am concentrat asupra cuvintelor timp de aproape 2 minute, am putut descifra în final cele scrise, şi anume: "Plânsul nu te face slab."

Mi-am amintit de momentul în care m-a întrebat de ce nu plâng niciodată, de ce atunci când simt nevoia să o fac, nu o fac şi când pur şi simplu nu mă mai pot controla, nu las decât 2 sau 3 lacrimi să cadă? Răspunsul meu mi s-a întipărit în minte. "Nu vreau, pentru că e o slăbiciune."
Am râs pentru mine, ducându-mi mâna prin păr. Chiar am spus asta, hă?

"De ce râzi?" m-a întrebat Jimin, calm, ținând încă ochii închişi, profitând de această ocazie pentru a se relaxa alături de mine.

"Îmi adusăi aminte de ceva."

"Pot să aflu şi eu de ce anume?"

"Jimin... Tu crezi că plânsul e o slăbiciune?"

A stat tăcut ceva timp, gândindu-se bine la ce răspuns avea de gând să dea. Nu se puteau auzii decât vocile ocazionale ale oamenilor ce erau prin trecere, şi din când în când câte un câine ce lătra. Se întuneca mai devreme acum. Nu mai era mult iar soarele ar fi apus şi el, precum speranța de a mai primii vreun răspuns de la el.

"Încă te mai gândeşti sau nu vrei pur şi simplu să îmi răspunzi?"

Încă un moment de tăcere. La un moment dat începusem să cred că adormise şi îmi era frică să-l mai întreb ceva de grija de a-l trezii, însă nu am mai fost nevoită să îmi fac vreo grijă odată ce i-am auzit vocea serioasă, răspicată, ce mă luase prin surprindere.

"Câteodată simțim nevoia să ne eliberăm de sentimentele negative. Vrem să țipăm, să ne vărsăm nervii şi toată tristețea pe lumea din jur, iar alteori vrem decât să o ținem pentru noi şi să ne prefacem că suntem bine, când de fapt pe dinăuntru nu ne simțim deloc okay. Şi ştii ce se întâmplă când nu mai putem să ținem totul în noi?" m-a întrebat, aproape şoptindu-mi.

"Ce...?" chiar dacă eram deja sigură ce va urma, i-am dat întrebarea ce-l va face să continue.

"Plângem."

"Asta nu-mi răspunde la întrebare totuşi. Crezi că plânsul e o slăbiciune sau nu?"

"Tania... Cu toții plângem la un moment dat. Nu suntem roboți, nici monştrii. Nu suntem decât nişte oameni care cad mereu şi pe care viața chiar îi place să-i joace în picioare. Important este să lăsăm toate emoțiile negative să iasă plângând, apoi să ne ridicăm şi să ne aducem aminte că trebuie să fim puternici şi totul va fi bine în viitor."

"Jimin-ah..."

"Nu, Tania. Nu cred că plânsul e o slăbiciune. Nu există nimeni care să nu plângă. Până şi eu am plâns când emoțiile erau prea multe şi trebuia să mă descarc cumva. Nu este o ruşine şi nici nu te face mai slab asta. Arată doar că eşti puternic."

"Cum poți fi puternic dacă plângi, Jimin?" l-am confruntat, ridicându-mi capul de pe umărul său. S-a uitat la mine, râzând uşor. "Ce e...?"

"Slăbiciunea adevărată e cea în care te dai bătut şi decizi să îți pui capăt zilelor când ai putea să te ridici şi să-ți schimbi viața cumva. Plânsul este un mod terapeutic de a te descărca şi a te simții mai bine. Dacă vei ține plânsul în tine mereu, asta te va distruge pe dinăuntru şi fizic dar în special mental. Să fi puternic înseamnă să plângi şi după să mergi mai departe odată ce ai scăpat de tot ce era pe sufletul tău."

Am tăcut din gură, lăsându-mi capul să cadă înapoi pe umărul său. Şi-a pus mâna peste a mea, încrucişânduşi degetele cu ale mele şi a oftat uşor, punânduşi capul peste al meu.
Nu mă convinsese prea mult, iar opinia mea în legătură cu acest plâns şi slăbiciunea rămânea exact la fel. Nu se schimbase nimic, dar mă făcuse să mă gândesc mai mult la acest subiect.

"Ți-am schimbat gândirea în legătură cu plânsul?" m-a întrebat, strângându-mi mâna într-alui, la care i-am răspuns simplu.

"Nu." a râs, jucându-se cu degetele mele.

"Normal că nu. Eşti încăpățânată ca un catâr."

"Oh, serios? Mă întreb de la cine am luat asta." m-am uitat la el cu coada ochiului, zâmbind.

"Ce vrea să însemne asta? Eu nu-s încăpățânat ca un catâr."

"Nu. Dar Lavinia este, atunci când ne cheamă pe mine şi Corina după ea să o luăm de-acasă când vede un câine în fața ei." am râs, urmând să umblu prin telefon în timp ce vorbeam cu el.

"Apropo de acea Lavinia. Mă gândeam că aş putea să i-o introduc lui Yoongi."

"Încă mai vrei să le faci lipeala?"

"Să le fac... ce?"

Am zâmbit, continuând să mă uit în ecranul telefonului.

"Să-i aduci împreună. Vrei să-i faci un cuplu?"

"Nu ar fi drăguț totuşi? Nu o cunosc dar nu vreau ca hyung să mai fie singur. E timpul să-şi facă o prietenă."

"Are iubit. Dar e relație la distanță, el fiind tocmai prin Los Angeles. Poate dacă se despart, are vreo şansă Yoongs cu ea."

Am râs din nou, punându-mi telefonul de-oparte pentru a mă pune în poala lui, îmbrățişându-l strâns.

"Dacă voi plânge vreodată, vei fi acolo să îmi oferi confort?"

"Atâta timp cât nu sunt eu cauza, da, voi fi. Şi îți promit asta."