final fericit | p.jimin

Capitolul 20: Vocea ta.

Nu îmi pot imagina cât timp i-a luat să învețe să cânte așa de bine. Tot ce puteam face eu era să scot niște sunete de curcă plouată când încercam să cânt. Cu toate că vocea mea nu era chiar așa de rea, o consideram un chin pentru urechile celorlalți. Tocmai de-aceea mă rezumam la dansat.

"Nu vrei să încerci să cânți cu mine?" a spus acesta, urmând să facă niște exerciții de încălzire a vocii.

"Sunt destul de sigură că nu vrei să surzeşti."

"Eh haide..." a râs. "Nu poate fi așa de rău. În plus, nu contează dacă suni bine sau nu când cânți. Important e să te distrezi."

"Tu te distrai pe scenă?" l-am întrebat, determinându-l să se uite în ochii mei, zâmbind.

"Normal că o făceam! Timpul petrecut cu prietenii mei, fie că eram pe scenă sau nu, era cel mai prețios pentru mine. Iar faptul că puteam să mă distrez cu ei cântând, făcea momentul și mai prețios. Tocmai de-aceea îți spun, vrei să încerci măcar?" şi-a fixat privirea spre mine, luându-mă de o mână.

"Nu prea pot refuza, nu-i aşa?"

"Nu."

M-am aşezat lângă el, așteptând să pună o melodie pe care puteam cânta împreună cu artistul. Când muzica a început, am decis să mă las purtată de val, dar nu m-am putut abține și am început să dansez în loc de a cânta. Mă așteptam să se strâmbe sau să râdă, dar în loc să mă oprească și să-mi spună să încerc a cânta, m-a privit uimit, concentrat pe fiecare mișcare pe care o făceam. Ce-i drept, mi-era rușine de privirea sa și îmi era teamă să nu greșesc apoi să mă fac de râs în fața lui, dar chiar dacă am făcut câteva greșeli minore, a continuat să se uite la mine, începând să-i crească zâmbetul de pe față.

Când melodia s-a terminat, m-am aşezat jos, respirând sacadat. Din nou, acel efort pe care îl depusesem mă obosise de-abinelea. M-am aplecat după sticla de apă, însă acesta m-a surprins printr-o îmbrățișare de la spate, lipindu-şi buzele de obrazul meu.

"Nu știam că ești așa de talentată la dans... Puteam să pun pariu că ești doar o mică leneșă care nu poate să alerge prea mult fiindcă o să urmeze să leșine la scurt timp după o piedică."

"Yaa! Jimin-ah! Nu-i aşa... Nu am leșinat după piedică, cred că ți se duce memoria." i-am dat un bobârnac peste frunte, făcându-l să şi-o frece ușor.

"Nici mult nu mai era totuși."

"Visezi. Oricum, vreau să te aud cântând Serendipity acum că m-ai văzut dansând."

"Cum doreşti."

A aprobat din cap după ceva timp, dând drumul la melodia aleasă.
S-a ridicat de lângă mine, trăgându-şi un scaun în fața mea pe care s-a aşezat imediat ce a început și cântecul său. Vocea lui umplea camera, iar mintea mi se golise într-utotul. Uitasem cum mă cheamă, cine eram, unde mă aflam. Uitasem complet de tot din jurul meu, iar asta numai din cauza lui. Radia de bucurie când cânta iar expresia lui îmi dădea de înțeles că îi fusese dor să cânte în felul ăsta, cu muzica dată la maxim, fără a-i fi rușine de cineva sau a avea frica în sân de a deranja pe cineva.

Nu cânta doar cu vocea, dar cânta cu tot ce avea. Cu corpul, cu sufletul, cu inima. Zâmbea, iar asta mă făcea și pe mine să zâmbesc. Văzându-l așa de fericit făcând ceea ce iubea cel mai mult, îmi topea inima. Îl admiram. Nici măcar Athena sau ceilalți zei ai Greciei antice nu s-ar fi putut compara cu el în acest moment.

Îşi ținea ochii închiși, iar mâinile sale erau împreunate. Arăta ca un adevărat artist, ceea ce și fusese și încă mai era. Doar pentru că acea carieră de cântăreț în industria k-popului nu mai putea fi o alegere pentru el de-acum încolo, nu înseamnă că nu avea posibilitatea oricând de a deveni profesor de canto.

Îl admiram. Tot ceea ce făcea, o făcea cu multă pasiune și iubire, ca să nu mai vorbesc despre pasiunea și iubirea din glasul său.
Dacă aș fi fost o persoană emotivă, cu siguranță m-ar fi podidit lacrimile, însă norocul era de partea mea de această dată. Îi simțeam vibrația din glas, iar notele înalte nu erau deloc o provocare pentru el, ducându-le perfect. E adevărat că nu suna la fel ca în era DNA, dar vocea lui masculină rămăsese la fel de angelică. Probabil ajunsese mult mai frumoasă de atunci, iar asta nu putea decât să demonstreze cât de talentat era acest om și cât de binecuvântat era, în special, primind acest dar de a fi perfect în tot.

Când a terminat de cântat iar muzica s-a oprit am început să aplaud, ovaționând în timp ce îmi ștergeam o lacrimă falsă de la ochi. Mi-a zâmbit cu ochii, oftând ușor în timp ce se așeza lângă mine, întinzându-se pe jos.

"Cum ți s-a părut?" m-a întrebat, dându-mi un bobârnac înapoi.

"În primul rând, ouch. În al doilea rând, ai evoluat de când a apărut melodia asta pe Youtube. De ce vrei să fi înlocuitorul profesorului de sport în loc să faci ceea ce îți place? Cred că ai avea mare succes ca și prof de canto. Și asta nu doar în România, ci oriunde ai merge."

A stat puțin pe gânduri, punându-şi mâinile după cap în timp ce se uita la tavan.

De când a devenit tavanul așa interesant?

"Alo? Pământul către Jimin?" i-am făcut cu mâna, atrăgându-i atenția.

"Nu-i o idee rea. Aş vrea să fac ceva pe viitor, ceva diferit de ce fac acum. Ceva ce are de-aface cu muzica sau dansul. Însă nu găsesc nimic deocamdată și vreau să îmi petrec timpul cu tine mai des."

I-am zâmbit, punându-mi capul pe pieptul său. Şi-a înconjurat mâinile în jurul taliei mele, ținându-mă aproape de el. Îi puteam auzi bătăile inimii accelerând, făcându-mă să scot un mic chicot înfundat.

"Ce-i așa de amuzant?"

"De ce îți bate inima așa de repede, rază de soare?" mi-am pus mâna pe pieptul său, făcând cerculețe cu degetul arătător.

"Tu provoci asta."