final fericit | p.jimin

Capitolul 27: 18 Ani trişti.

Întotdeauna mi-am imaginat ziua majoratului ca fiind o zi plină de surprize plăcute. Petrecere, prieteni, alcool, mâncare, muzică, distracție, cadouri... În schimb, mi-a fost oferit cel mai oribil lucru de care îmi fusese teamă încă de la bun început; din momentul în care Jimin mi-a stârnit sentimente pentru el de care credeam și speram că uitasem.

"Miruna, ieşi afară din camera mea și lasă-mă în pace!" m-am răstit la sora mea în timp ce luam al sutelea șervețel din cutie pe ziua de astăzi.

"Dar vreau să stau și cu tine..."

"Ei bine uite că eu nu vreau. Vreau să fiu singură și te rog mult să pleci și să mă asculți măcar de data asta."

A încuviințat din cap, a făcut botic și a plecat, trântind cu uşa după ea. Eram tentată să țip la pitică și să-i spun că nu ea e cea care a cumpărat ușile iar în locul ei m-aş potoli, însă lacrimile de crocodil și glasul răgușit m-au oprit din a o face.

Încă de când m-am certat cu Jimin, sau mai nou "domnul Park", m-am izolat și m-am ascuns în camera mea, departe de toată lumea. Cei din familia mea credeau că toată tristețea asta era cauzată de inima ce aveam de gând să o dau la schimb pentru una sănătoasă, însă Lavinia și Corina erau conștiente de motivul adevărat din spatele durerii mele.

Niciodată nu am pus atâta suflet într-o relație și nici nu m-a durut așa de mult după despărțire, iar partea cea mai oribilă e că noi nici măcar nu am făcut-o oficial.
Ne-am certat rău și cu asta s-a terminat tot. El a fost singurul la care am ținut atât de mult încât aş fi putut să pariez că îl iubeam mai mult decât pe mine însumi.

Nici măcar nu am apucat să i-o spun în față. Să-i spun că îl iubesc și, mai mult de-atât, mai mult decât orice și oricine altcineva.

Nu mă știe de mai mult de 4 luni, însă eu îl cunosc pe Jimin aproape încă de când a debutat în Bangtan Sonyeondan ca și vocalist și dansator, încă de pe vremea când era puțin durduliu la față și necunoscut de multă lume. De pe vremea când era nou la toată faza cu idolii coreeni iar faima părea departe. Știam ce îi place și ce nu, ca să nu mai vorbesc despre informații pe care majoritatea fanilor nu le știau dacă nu erau fani vechi din 2013 sau 2014.

Îl cunoșteam îndeajuns de bine încât să fi știut cât de pasionat putea fi când venea vorba de dans și de muzică. De desen sau de alte hobby-uri de-ale sale. Îl văzusem în momentele sale vulnerabile și asta nu doar printr-un ecran stupid. Mi se deschisese. Împărtăşiserăm momente frumoase împreună și totul s-a dus de râpă după ce i-am spus că am probleme cu inima și că voi fi nevoită să îmi fac un transplant.

La început am fost insensibilă și am acționat pe moment, vorbindu-i urât ceea ce a sfârșit prin a-l răni, amintindu-i de momentele sale în care unul dintre prietenii săi cei mai buni i-a ruinat cariera, iar acesta nu a făcut nimic altceva înafară de a fugii. Ce-i drept, adevărul ăsta a fost. Scurt și la obiect, verde în față, i-am oferit crudul adevăr și i-am spus că este un laş.

Doar că am realizat tocmai mai târziu că nici eu nu eram departe de a fi o laşă. Mi-am ridicat ziduri în jurul meu și nu am lăsat pe nimeni în viața mea îndeajuns de mult ca să mă rănească prea rău, astfel încât în final, când în sfârșit am lăsat cea mai importantă persoană din viața mea înăuntru și am dat la o parte fiecare cărămidă pentru el, am fost strivită, călcată în picioare.