final fericit | p.jimin

Capitolul 14: Pasiunea noastră.

Cori? Poți să vi înspre mine? la palatul copiilor?

ceeee? credeam că nu te mai duci acolo

păi...
am zis să merg acolo din nou.

zi adevărul. de ce mergi acolo? 😒

Jimin.

CE.

ok, de fapt lasă. schimb de planuri. nu mai merg acolo.

păi şi atunci unde mergi?!
Tania, răspunde!
mamă, să vezi ce bătaie primeşti când ne vedem.

Mi-am închis telefonul, zâmbind larg când îmi adusesem aminte de ultimul lucru spus în acea seară.

"Ne vedem luni la 8 în sala de la palatul copiilor. Nu întârzia."

Nu mi-am dat seama la ce sală se referea dar bănuiam că vorbea despre cea în care se dansează de obicei.
M-am plimbat puțin pe holuri, căutând sala unde obișnuiam să-mi fac veacul acum 2 ani, unde dădeam melodiile la maxim și îmi făceam de cap împreună cu alte fete. Mereu mi s-a părut nostalgic modul în care zilele trec iar momentele minunate petrecute cu tot felul de oameni devin niște simple amintiri pe care nu le vei mai putea retrăi vreodată. Iar partea cea mai tristă este că fiecare dintre noi se schimbă, fie că vrem sau nu și, în final, tot ce ne dorim e să dăm timpul înapoi doar ca să ne întâlnim cu acele persoane încă o dată.

Gândurile mele de mare filozof au fost întrerupte de o melodie pe care nu o recunoșteam. Am bătut în ușă de două ori, urmând să o deschid încet numai ca să trag cu ochiul la cine era înăuntru. Melodia se auzea și mai tare acum, realizând că persoana care dansa - și anume Jimin - nu mă observase când intrasem.

M-am făcut mică, punându-mă în colțul camerei încet pentru a nu fi văzută și a-l deranja. Începusem să-i observ mișcările, iar acestea se potriveau de minune cu melodia liniștită, cu vocea care îmi transmitea fiori pe şira spinării.
Se mișca în ritm cu muzica, iar în acel moment mi-am dat seama că nu mai era nimeni în această lume care s-ar fi putut compara cu el. Eram prinsă într-o transă, urmărind totul cu cea mai mare atenție.
Nu m-aş fi putut mişca la fel de grațios ca el niciodată, nici după ani de muncă. Baletul chiar îl definea. Nu. Dansul îl definea și, iubeam latura asta a lui. Cea în care era pierdut în cântecul său, dus de val, parcă ghidat de o forță invizibilă ce îl trăgea înspre ea.

Melodia o luase de la capăt de câteva ori dar el continuase să danseze pe ea, oprindu-se decât ocazional pentru a lua o gură de aer. Eram uimită de cât de fascinant arăta în felul ăsta. Probabil pierdusem amândoi noțiunea timpului, pentru că acesta urma niște pași de dans, iar eu îl urmăream pe el.
Înțelegeam anumite lucruri spuse în melodie și se potriveau de minune cu tot ce se derula în fața ochilor mei. Eram... emoționată? Prinsă în moment? Luată de val, la fel cum era și acesta?

Într-un final s-a pus jos, ştergându-şi fața cu un prosop. Şi-a închis ochii, lăsându-şi capul pe spate pentru a se odihni, după care și-a luat telefonul de lângă el. Tot ce puteam face era să-l admir de la distanță. Eram atât de aproape și totuși atât de departe. Îmi doream să îl pot atinge dar îmi era teamă că îl voi sparge. Părea fragil, chiar dacă știam că nu este, și cu toate acestea nu puteam decât să îmi doresc în continuare un singur lucru. Să îl ating. Să văd că totul e real. Că nu visez. Că nu este doar imaginația mea și se întâmplă totul, chiar în acest moment, iar noi doi chiar ne-am întâlnit în viața aceasta.