final fericit | p.jimin

Capitolul 8: Mă gândesc la tine.

Toată noaptea mă foisem în pat încercând să adorm, dar în zadar. Oricât de mult mă foiam, nu puteam să călătoresc în lumea viselor, cel puțin nu în noaptea aceea.

M-am dat jos din pat, având grijă să nu-mi trezesc sora mai mică ce dormea în acelaşi pat cu mine de data aceasta, apoi m-am dus la fereastră, uitându-mă în sus. Cerul era de culoarea albastru închis, cu mult diferit de nopțile în care stelele îşi făceau loc pe el. Nu puteam să văd decât doi stâlpi ce luminau strada şi curtea alăturată unde îşi făceau veacul doi câini destul de mari.

M-am frecat la ochi, căscând uşor, apoi m-am îndepărtat de fereastră, direcția mea fiind bucătăria luminată. Am deschis uşor uşa, verificând cine era înăuntru, însă singurul locuitor ce se plimba înăuntru era motanul meu, Lion. Probabil bunica uitase să stingă becul după ce ieşise de-acolo. Ce-i drept, zilele astea fusese destul de stresată din nu ştiu ce motiv, deci nu puteam să dau vina pe ea.

Am umplut un pahar cu apă, dându-l pe tot pe gât. M-am aşezat jos, făcându-l pe Lion să se pună în poala mea. Eram mult prea obosită ca să mă joc cu el sau să-i spun ceva, aşa că tot ce am făcut a fost să-l mângâi încet, zâmbind uşor. Gândul meu era la cu totul altceva decât la motan totuşi.
Îmi aduceam aminte de Jimin şi privirea lui îngrijorată din acea zi. La acei ochi care exprimau tristețe. Era clar că acei ochi văzuseră şi trecuseră prin multe anul acesta, împreună cu deținătorul lor. Şi care era faza cu piedica până la urmă? Chiar mă enervasem când auzisem că Răzvan era cel care o făcuse. Mă aşteptam la un alt coleg enervant de-al nostru, chiar şi o fată care nu mă suportă, dar tocmai el? Băiatul de care îmi place deja de vreo câteva luni?

Aveam de gând să port o discuție cu el ziua următoare. Şi fix aşa a fost.

Următoarea zi m-am dus direct la el, trăgându-i una după cap.

"Eşti nebună?! Ce te-apucă?" a spus ultima parte mai încet, văzând în sfârşit cine l-a lovit.

"O meritai, Răzvane. Ce te-a apucat pe tine să îmi pui piedică ieri la ora de sport?"

"A fost doar o glumă! Nu credeam că o să cazi aşa de rău şi o să intervină până şi chinezoiul..."

I-am mai dat încă una peste cap.

"Începi să mă enervezi, Tania."

"Şi tu pe mine. La ce te aşteptai, sincer? Să mă împiedic şi atât? Nu ai văzut ce obosită eram ieri?" m-am uitat urât la el, dar acesta nu m-a băgat în seamă. "Şi pentru informația ta, nu e chinezoi ci coreean, deşteptul pământului."

Am plecat de lângă el, ducându-mă în banca mea. Nu în cele din urmă au venit şi fetele, Elena ducându-se la locul ei, care era fix în fața lui, iar Clarisa s-a aşezat lângă mine. Nu în cele din urmă, s-au prins şi acestea că eram amândoi supărați unul pe altul, dar nu au încercat să afle de ce. Bănuiau că era din vina piedicii.

Orele au decurs ca de-obicei. Cel de matematică ne-a trecut pe toți la tablă, cel de geografie ne-a ascultat, la ora de română am făcut caterincă fiindcă profa era absentă, la desen ne-a pus tipa să facem ce voiam iar la bio am început o nouă lecție. Am ieşit afară în fiecare pauză, numai ca să îl văd pe Jimin stând pe una din bănci cu capul în carnețelul acestuia. Părea să scrie ceva, iar din când în când să deseneze.

O adiere plăcută de toamnă m-a împietrit, observând cum se uita la mine, apoi înapoi în veşnicul său carnet negru. Nu am putut decât să mă uit la capetele buzelor sale care s-au ridicat în sus, formând un mic zâmbet tipic lui. Era conştient că încă mă holbam la el, aşa că mi-a făcut semn cu mâna să vin spre el, dar în loc să fac asta, am fugit înapoi în clasă.

Mi-am pus mâinile în păr, dându-mă cu capul de bancă.

Sunt cea mai proastă persoană de pe pământ. Nu-mi vine să cred că fugii ca o laşă şi îl lăsai aşa, acolo. Pun pariu că acum îi e ruşine să dea ochii cu mine şi nici nu m-aş mira. Cred că sunt prima persoană care îl vede pe renumitul Park Jimin şi fuge de el în loc să sară pe el.

Dar când mi-am luat ghiozdanul şi m-am pregătit să plec acasă, l-am văzut încă o dată pe aceeaşi bancă, uitându-se la mine. De data aceasta nu mai zâmbea; nu, din contră. De data asta părea să-i fie ruşine să se uite în ochii mei, aşa că m-am întors şi am ieşit din curtea liceului. Cu toate astea, ceva mă făcuse să împietresc în loc. Eram prinsă în moment, poate, sau cine ştie? Probabil chiar voiam să sar pe el şi să-i spun cât de fericită sunt să îl văd pentru prima oară în realitate, zâmbindu-mi doar mie.

M-am întors pe călcâie şi am făcut cale bătută. Când am ajuns în fața lui, acesta făcuse ochii mari, urmând să zâmbească timid. La urma urmei, rămăsese aceeaşi latură lipită de el. Era încă Jimin cel vechi.

"Doreați să vorbiți cu mine?" l-am întrebat, încercând să îmi stăpânesc tremurul din vocea mea.

"Da, însă sper că nu te-am speriat sau ceva mai devreme..." şi-a scărpinat ceafa, urmând să-şi încrucişeze brațele în timp ce se uita în jos.

"Nu, doar că mai era puțin şi începea ora. Nu voiam să întârzii."

"Deci eşti o elevă cuminte."

Am putut auzii un anume amuzament în vocea sa, dar nu a mai contat odată ce s-a ridicat. Era mai înalt. Mult mai înalt, făcându-mă să mă uit în sus când se apropia aşa de mult.

"Vrei să ieşi cu mine?"