final fericit | p.jimin

Capitolul 4: Vecini.

Prima zi trecuse destul de repede datorită prietenilor mei. Totul a decurs precum am crezut că va decurge. Am discutat cu cei 3 colegi noi, după ore m-am mai plimbat puțin prin curte iar cărțile pe care eram nevoiți să le cărăm până acasă nu mi s-au mai părut atât de grele anul acesta. Spre surprinderea mea, nu am mai dat ochii cu Jimin, sau "Domnul Park" cum dorea acesta să îl numesc, iar despre incidentul ăla nu a mai vorbit niciunul dintre noi.

Simțeam că Răzvan se comporta mult mai protectiv de la o vreme încoace, însă nu ezita niciodată să mă enerveze cu o replică deșteaptă de-a lui, cum nici Elena nu ezita să ne arunce priviri dure amândurora, în special mie.

"Ia te uită cine a devenit populară! Nu știam că Elena e fana ta. Și bănuiesc că asta e din moment ce se holbează la tine de parcă nu a mai văzut niciodată un om. Ce specimen de copil..." a spus Corina de pe cealaltă parte a telefonului, după ce i-am povestit cum a început să se uite la mine așa zisa mea "prietenă".

"Stai calmă, nu mi-ar putea păsa mai puțin de-atât. Dacă are impresia că mă sperie cu ceva felul în care se comportă, greșește enorm de mult." i-am răspuns, amuzată la culme de situație. Îmi dădusem seama că era geloasă, dar chiar mă așteptam la mai multe din partea ei.

"Da, dar doar mie mi se pare sau ea te amenință cu acele priviri?"

"Cori, orice ar însemna privirile astea, mă pot lipsii de dramă. Privesc destule drame coreene în timpul liber, nu mai am nevoie de alta."

Am continuat să vorbim, - sau mai bine zis, să o ascult vorbind - însă doream enorm de mult să afle despre Jimin și faptul că era profesor de sport tocmai la liceul meu, ceea ce mi se părea mai clişeic decât momentele în care fata aluneca iar băiatul o prindea, se uita adânc în ochii ei apoi cei doi începeau să simtă ceva. Mi-am dus o mână la cap, cealaltă fiind ocupată cu telefonul, începând să mă gândesc serios la cum ar reacționa dacă ar știi noutățile. Până la urmă mi-am dat seama că asta mai poate aștepta puțin. Măcar până când mă obișnuiesc chiar eu cu acest lucru. Probabil niciodată. Proastă idee. Oricum avea de gând să afle mai târziu.

"Alo? Tania, mă auzi?"

"Te aud, scuze. Mă gândeam la ceva."

"Ah, la ce te gândeai? La Răzvan?"

Aia a fost. Parcă aruncase un om dezbrăcat cu o piatră în mine, fix așa mă simțeam când îi pomenise numele. Am început să o contrazic, încercând să nu râd din cauza emoțiilor, dar am reușit să îmi stăpânesc sentimentele și să-i spun fără a mă încurca în propriile cuvinte că nu simt nimic față de el și că suntem pur și simplu buni prieteni. Cel puțin asta îmi doream să cred, dar îmi era enorm de greu să mă controlez în ultima vreme. Era posibil să fie hormonii de vină, creșterea, schimbările din jurul meu, dar chiar nu aveam idee cum să mă mai abțin din a face evident faptul că îmi place de el.

"Voiam să merg la magazin ca să iau niște pâine și poate o pungă de chipsuri. Vrei să vi cu mine și apoi vedem un film, ceva?" am întrebat-o, încercând să ocolesc acel subiect delicat cât se poate de mult.

"Da, sigur. Mă îmbrac repede în ceva și ne întâlnim în fața porții mele."

"Okay." i-am închis, luând niște bani de la bunici și o plasă de pâine, apoi m-am încălțat în ceva confortabil și am ieșit pe ușă.

Nu trecuseră decât 3 zile de când începusem liceul din nou, ceea ce însemna că eram pe la mijlocul lunii septembrie, însă deja se făcuse răcoare afară, deci eram nevoită să îmi iau bluze și pantaloni lungi, chiar dacă preferam ceva ce ar fi lăsat mai multă piele la vedere. Nu pentru că îmi plăcea, ci pentru că mă simțeam mai bine și nu îmi făceam griji că mă voi încălzii prea tare și voi fi nevoită să mă schimb.

Nu după mult timp, am ajuns și în fața porții Corinei. Am plecat înspre magazin imediat ce a ieșit și ea din curte, mergând ușor. Amândouă povesteam despre profesorii noștrii și noii colegi care apăreau inevitabil, dar și despre cum ne simțeam din nou în locul unde tortura nu încetează niciodată. Ne doream ca vacanța să nu se fi terminat, dar parcă nu puteam fi mai fericite că ne vedeam persoanele "dragi" nouă din nou.

Am continuat tot așa, până când am ajuns în fața locului, însă înainte de a intra înăuntru, când am văzut cine pusese mâna pe clanță pentru a-şi face cumpărăturile, am înghețat în loc. Corina a observat și ea cine intrase, imitându-mă.

Am stat în acel loc mai bine de 5 minute, până când a ieșit și respectivul, uitându-se la amândouă. Şi-a mutat privirea spre mine, făcându-mă parcă să tremur. Nu-mi era frig, nici timidă nu mă consideram, dar simțeam cum tremuram și asta mă enerva la culme. Cum puteam să fiu o așa fricoasă, tocmai în fața celui mai scund tip din trupă? Fără supărare, Jimin.

"Domnule Park, bună ziua." i-am spus, atrăgându-i atenția Corinei care mai era puțin și țipa.

A părut surprins la început, dar cu timpul mi-a răspuns cu un zâmbet mic și o încuviințare a capului, apoi a plecat din locul precedent cu aceeași viteză a luminii tipică lui. Nu trecuse mult de la plecarea lui și Corina deja începuse să țipe până când o durea gâtul, iar eu nu mai știam cum să mă comport și cum să-i răspund la întrebările care curgeau fără oprire.
Am reușit să o calmez îndeajuns totuși, într-un final, încercând să caut răspunsuri la toate întrebările ei. De ce i-am spus "Domnule Park"? De ce mă cunoștea? De ce era aici? De ce locuia în același cartier cu noi? De ce i se părea totul atât de ireal încât voia să se arunce de pe o clădire fix în acel moment numai ca să vadă dacă visează sau nu?

Nici măcar eu nu puteam să-i răspund la tot.

Fusesem capabilă de a o face să nu mai țipe cât o țin plămânii pentru a le atrage atenția tuturor oamenilor și a-i enerva, dar nu am putut să o opresc când a început să țopăie în sus de fericire, făcându-mă să râd la cât de amuzant se comporta. Era o adolescentă, faza aia ciudată în care suntem jumătate copii, jumătate adulți, dar ea părea a fi un bebeluș.

"Ei, de ce nu mi-ai spus de prima oară când l-ai văzut, Tania?!"

"Nu am știut cum să o fac! Pe bune dacă mai știam să respir când am realizat cine a fost deținătorul picioarelor ce fuseseră victimele atacului meu surpriză!"

"Mai puține crize de nervi, că faci riduri! Mai spune tot încă o dată, de la început, și fă-o detaliat, altfel mă supăr și îți spun că felul în care îi voi spune Laviniei despre asta o să o facă să te decapiteze cu racheta ei de tenis, fără glumă."

"Bine... Dar dacă tot vrei să-i spunem și lui Lavi, mai întâi o suni. Şi spune-i să vină aici. Povestesc totul în locul ăsta, nu plecăm nicăieri altundeva, fiindcă am impresia că dacă îi povestim la mine, o să trezească până și morții de sub casă."

"Corect, de-acord..." încerca să se calmeze, respirând sacadat în timp ce o căuta pe Lav la contacte. "Gata. Stai numai să audă și ea."