final fericit | p.jimin

Capitolul 7: Ora de tortură. (II)

Speram să fiu cruțată, dar se pare că nu prea am eu norocul ăsta.

De când începuse ora de sport, avusesem o ceartă continuă cu "domnul" Jimin despre cum nu puteam să fac mai mult de 5 ture din cauza astmului, însă acesta părea că nu putea înțelege ce este astmul și a avut impresia că îmi bat joc de el.

"Domnule, vă rog! Am probleme cu respirația. O să mi se facă rău dacă depun prea mult efort și nu vreau să ajungeți dumneavoastră vinovat de asta!" i-am spus gesticulând, încercând să vorbesc mai rar pentru a înțelege ce tot îndrug.

"Nu am mai auzit de astm, Tania. Alătură-te colegilor tăi și dă acele ture dacă nu vrei să-ți pun o notă mică în catalog. Sala nu este oricum prea mare, nu ar trebui să-ți provoace probleme asta." a făcut semn cu degetul spre toată sala, uitându-se insistent în ochii mei. Dacă avea impresia că mă va intimida, greșea amarnic acest pitic de grădină. Recunosc, era mult mai înalt decât mine și nu știu ce mâncase sau de ce exerciții se apucase, dar părea a fi mult mai înalt decât anul trecut, însă nu mă impresiona cu nimic înălțimea lui. Tot pitic de grădină rămânea și începea să mă calce pe bătături de-a dreptul.

Fusesem atât de fericită la început, urmându-i ordinele, încercând să fac pe eleva cuminte și ascultătoare pentru a face o impresie bună, dar nu și-a mutat privirea asupra mea de când începusem turele și deci, prin urmare, ratase fiecare secundă în care eu chiar mă comportam ca un om normal față de colegii mei care parcă se treziseră prin târg să strige. Însă în loc de "La doi lei bucata, la doi lei!", aceștia strigau "Domnu', lăsați-ne și pe noi să plecăm acasă, vă rugăm!"

Iar acum? Acum mă rugam de el ca proasta să îmi dea pace cu turele astea ale lui, dar aparent, acesta nu știa ce e ăla astm așa că am fost nevoită să mă întorc la ceilalți. Revoltată, m-am reapucat de ture ignorând strigătele tuturor și coatele pe care mi le luam în stomac. Nu-i problemă, câți pumni mi-am luat de la Lav și Cori în zona aia, numai eu știu.

Mă uitam la el când vedeam că nu e atent. Puteam observa ceva diferit la el astăzi, față de ziua în care ne-am întâlnit cu el în fața magazinului. Ce putea fi? Ah da, fața lui distrusă de acea expresie morocănoasă. Nu-mi venea să cred că trebuie să fie aici un nou profesor și dintre toate persoanele posibile de pe planeta asta, tocmai el. Avea vreo clasificare să fie înlocuitor măcar?

Și normal că cineva trebuia să se trezească să-mi taie creanga de sub picioare, sau mai exact să mă vadă obosită, să ia oportunitatea și să îmi ușureze situația oferindu-mi un loc pe podea. Trebuia cineva neapărat să îmi pună piedică și să cad, se putea oare?
Normal că nu.
Jimin a venit înspre mine când a observat că stăteam pe jos, iar prietenii mei veniseră să mă ajute să mă ridic dar au fost opriți imediat când acesta a intervenit, apropiindu-se de mine periculos de mult.

"Ești bine? Ce se întâmplă?"

Era prima oară când îl vedeam îngrijorându-se pentru mine, iar asta mi-a cauzat un sentiment ciudat în stomac pe care am preferat să îl ignor. Dacă avea de gând să-şi tot schimbe atitudinea prin preajma mea, nu mai știam ce părere să îmi formez despre el.

"Nimic, alunecai cumva și căzui pe jos." l-am mințit, sperând să nu intru în mai multă dramă decât eram băgată deja, dar s-a găsit Clarisa să clarifice totul.

"Domnu', îi pusă cineva piedică, văzui când se întâmplă asta." privirea acestuia se plimba prin sală, încercând să găsească persoana de vină. Se opriseră toți din alergat, profitând de ocazie pentru a se odihni puțin. Unii își dăduseră tricourile jos, alții își căutau sticlele de apă din ghiozdan, iar alții pur și simplu gâfâiau și se așezau pe bănci, stând acolo până îi ducea cineva cu targa până acasă.