"Final fericit? Scuze, nu suntem în Disney."
"Şi să înțeleg că în viața reală nu există finaluri fericite, sau ce?" l-am întrebat, furioasă, încercând să-mi stăpânesc lacrimile ce amenințau să cadă. Mi-am muşcat buza inferioară cu putere.
"Nu şi în...
Mă uitam la intrarea ce ducea spre curtea liceului, mâzgălind ceva în carnețelul meu ocazional. Mintea îmi zbura în toate locurile, mai puțin la liceu.
Nu îmi puteam amintii de ce îi spusesem că îmi datorează o săptămână de întâlniri și de ce mă comportam așa de drăguț cu ea. Ce-i drept, eram prieteni, și părea destul de matură pentru vârsta ei, dar nu din cauza asta zâmbeam când o vedeam, nu din cauza asta o așteptam în fiecare marți pe o bancă, prefăcându-mă că scriu ceva important în carnețel și nu din cauza asta îmi doream să arăt bine în fața ei.
Era totul o enigmă pentru mine. Nu știam ce e cu sentimentele acestea ciudate, chiar dacă semănau prea bine cu cele pe care le ai când ești îndrăgostit. Da, mi-au plăcut câteva fete când am fost mai tânăr, evident că nu îmi erau necunoscute aceste sentimente, dar de data aceasta era total diferit. O simplă îmbrățișare din partea ei mi-a făcut inima rece să se topească. A fost nevoie doar de o simplă atingere care mi-a oferit o șansă de a simții căldura unui alt corp încă o dată, căldură pe care nu o mai simțisem de un an. Refuzam însă toate aceste sentimente. Voiam să o consider doar o prietenă, nimic mai mult, pentru că eram conștient de un lucru. Dacă afla directorul liceului că un profesor, în cazul meu înlocuitor ce este nefolositor, iese cu un elev sau o elevă, voi fi dat afară și voi rămâne pe străzi dacă nu găsesc un alt job bine plătit la scurt timp după asta.
"De ce ai asemenea gânduri, Jimin-ah? E încă eleva ta, ca să nu mai spun de vârsta ei. E prea tânără." este ceea ce îmi spuneam.
Și cu toate astea, inima îmi spunea că era perfect normal să mă îndrăgostesc. Iar dacă inima dorea să se îndrăgostească de o elevă la liceu, atunci așa trebuia să fie. Nu puteam schimba nimic, nici să-i spun inimii ce să facă. Fiindcă așa e ea, nu îți ascultă creierul, ci face ce crede că este mai bine. Naivă, dar câteodată mai deșteaptă de atât nu ar putea fi.
Gândurile mi-au fost întrerupte când am văzut-o traversând strada, dându-și o șuviță de păr după ureche ce lăsa la iveală un cercel negru, tip cruce. M-am asigurat că mă vede, tuşind cu putere numai pentru a-i atrage atenția. Mă prefăceam că mă uit în jur, când dintr-odată m-am uitat la ea și mi-a zâmbit. I-am zâmbit înapoi, încercând să fiu cât mai discret posibil dar fără folos. Zâmbetul meu era atât de larg încât ar fi putut lumina tot orașul în întuneric.
În orele următoare m-am ocupat cu o altă clasă, în cele din urmă obosind până şi eu la cât trebuia să țip.
"Abdomene! Nu flotări!" mi-am dat o palmă peste frunte, aşezându-mă pe scaunul meu, stresat. În cele din urmă m-am dat bătut, lăsându-i să plece. Asta era ultima oră pentru fiecare dintre noi. Pentru mine, dar și pentru ea. Aveam un plan pregătit care speram să fie pe placul amândurora, nu doar al meu.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
