final fericit | p.jimin

Capitolul 13: Baschet.

Mă uitam la playlist-ul meu, încercând să găsesc o melodie potrivită pentru starea mea actuală. Am apăsat pe "Tessa Violet - Crush," îndreptându-mă spre sala de sport. Pe fundal se puteau auzii stropii de ploaie ce cădeau fără oprire pe asfaltul încins. Norii erau strânși pe cer, singura culoare pe care o puteam vedea era un gri închis iar tunetele nelipsite ofereau o atmosferă demnă de apocalipsă. Clarisa era și ea lângă mine, vorbind cu cineva la telefon, eventual gesticulând în toate felurile. Probabil eu eram singura cu o expresie de parcă voiam să mor, fiindcă toți ceilalți colegi glumeau între ei, ba chiar unii erau uzi și cu toate astea încă râdeau, alergând mai devreme prin ploaie.

Când am trecut pe lângă vestiarul unde fusesem blocată acum o săptămână, m-am uitat înăuntru, amintindu-mi de cele întâmplate. Clarisa îmi promisese că nu va spune nimănui nimic dacă îi povestesc care era faza cu acea poziție ciudată, așa că nu am avut de ales. Asta-i viața.

Am intrat cu toții în sala de sport, observând cum de data aceasta fileul de volei dispăruse iar o minge de baschet era așezată în mijlocul acesteia. În scurt timp a ajuns și Jimin, făcând contact vizual cu mine timp de două secunde, pe care l-a întrerupt imediat ce a auzit unul dintre elevi dregându-şi glasul. L-am salutat fiecare, urmând să ne punem lucrurile la locul lor la fel de bine cum ne-am pus și noi pe bănci. Acesta ținea mingea de baschet într-o mână, plimbându-se dintr-o parte într-alta a sălii în timp ce ne calmam cu toții. Era ultima oră, ca de obicei, iar aceștia își doreau să plece acasă cât mai repede. Nu doar că vremea de afară le distrugea tuturor planurile de a merge la KFC într-un grup, dar majoritatea nu aveau nicio umbrelă la ei, ceea ce însemna un singur lucru. Vor ajunge acasă uzi leoarcă.

După ce s-a liniștit toată lumea, l-am auzit pe Jimin oftând încet.

"Astăzi vom face ceva mai diferit. Am văzut că nu prea aveți chef să alergați, așa că n-aveți de gând să stați jos și să vă faceți temele sau ceva, ori să învățați puțin baschet."

Toți au început să exclame bucuroși la cele auzite, unii urmând să-şi scoată telefoanele doar ca să le pună înapoi înăuntru.

"Fără telefoane." a spus acesta serios, continuând cu o anume indiferență în glas. "Dacă vă prind că stați pe ele în timpul orei, vi le voi confisca pe rând și le veți primi înapoi doar dacă vor veni părinții să le ia. Fără mutre. Și eu am trecut prin același lucru când am fost la liceu."

"Domn profesor, nu puteți să ne lăsați să plecăm? Se face târziu și noi nu avem umbrelă!" s-a trezit una dintre colege să întrebe, văzându-se mai tupeistă de fel.

"Nu am ce să vă fac dacă sunteți uituci și nu vă uitați niciodată la vreme. De-asta aveți telefoane, folosiți-le data viitoare." s-a uitat la fiecare dintre noi în parte. "Care dintre voi vrea să joace puțin baschet?"

Nimeni nu a mai zis ceva de data asta, făcându-se o liniște ciudată. Şi-a dus mâna prin păr stresat, continuând cu același ton.

"Facem altcumva. Cine reușește să îmi ia mingea din mână, înscriind un gol după aceea, poate să stea pe telefon la ora mea de-acum încolo și nu voi mai spune nimic."

De această dată, aproape jumătate din clasă a vrut să încerce, dintre care o mare parte dintre ei erau băieți. Toată lumea își ținea mâinile în aer, disperați după atenția profesorului, dar privirea acestuia a căzut pe Răzvan.

"Tu." a spus, simplu, făcându-i semn din mână să se ridice, jucându-se puțin cu mingea înainte de a țipa la idioții care se plângeau încontinuu. "Tăceți din gură, băieți!"

Acesta s-a ridicat de pe bancă, bătând pumnul cu unul dintre prietenii săi. Avea un zâmbet stupid pe față, părând stăpân pe sine în această situație. Probabil avea impresia că Jimin nu va avea nicio șansă în fața acestuia.

"Abia aștept să-mi petrec timpul pe telefon în timp ce alții sunt nevoiți să facă ce le ziceți." a spus, surprinzător de arogant. Începea să mă calce pe bătături acest băiat.

"Asta doar dacă reușești să îmi iei mingea din mână. Nu plânge prea mult dacă o să te întorci înapoi la locul tău cu mâna goală."

Cei doi au început să se joace în timp ce noi ne uitam la ei. Majoritatea îl încurajau pe Răzvan însă aproape toate fetele țineau cu Jimin. Și până la urmă, ce fată normală la cap nu ar ține cu băiatul cu mușchi, o față perfectă, o personalitate de aur și cel mai perfect corp? Îmbrăcat în blugi negrii și un tricou tot negru de data aceasta, toate fetele se abțineau să nu se dea la el. Adevărul era că îmi cam făceam nervi cu unele dintre ele, sperând ca Jimin să nu se lase vrăjit de prostiile spuse de ele sau de felul în care se îmbrăcau şi mergeau cu posteriorul ieşit în spate, dar știam că nimic nu s-ar întâmpla, în special nu la liceu. În plus, care e fata ce-i este prietenă și a ajuns în acea poziție cu el, închişi în vestiar timp de o oră? Exact.

Începeam să mă laud pe dinăuntru chiar dacă știam că nu ar trebui și nici nu am vreun motiv bun să o fac. Probabil că Jimin se comporta frumos cu mine doar pentru că îi știam secretul și nu voia să mă supăr pe el, urmând să le spun tuturor ce am aflat. Cu siguranță asta era ceea ce se întâmpla, făcându-mă să mă întristez dintr-odată.

Revino cu picioarele pe pământ, Tania. Pentru cine te întristezi mai exact? E doar un băiat...

Mi-am dat seama că Jimin câştigase când am auzit strigătele fetelor de fericire. Am zâmbit, derulându-mi-se în minte scena din nou și din nou. Acesta s-a uitat înspre noi, zâmbindu-ne timid, revenind imediat la expresia lui sigură pe sine, calmă și rece.

"Păcat. Te miști destul de repede oricum." i-a spus acesta, abținându-se din a zâmbii încă o dată când m-a văzut scoțând un mic "chicot," care de fapt semăna cu un sunet ciudat pe care numai animalele pe cale de dispariție l-ar putea face.

Am continuat să ne facem temele sau să discutăm între noi în timp ce Jimin scria ceva în carnețelul său negru ca de obicei. Răzvan era înapoi la locul său, dar de această dată nu mai spunea nimic, părând prins într-o tranşă.
Mi-am băgat căștile în urechi ascultând aceeași melodie dinaintea orei, dar când acesta m-a prins cu ele în urechi, mi-a zâmbit și a încuviințat din cap, semn că mă lăsa să stau cu ele dar trebuia să mi le ascund ca nimeni să nu-şi dea seama.

După ce s-a terminat ora, cu căștile încă în urechi, mi-am luat ghiozdanul şi m-am îndreptat spre ieșire dar m-am oprit în loc, văzând că Jimin voia să îmi spună ceva. După ce a ieșit toată lumea din sală și am rămas doar noi doi înăuntru, acesta a stins becul, apropiindu-se de mine periculos de mult.

"Îmi datorezi o săptămână de întâlniri pentru secretul pe care ți l-am spus." mi-a șoptit în ureche, făcând semn să ies eu prima. M-am grăbit să plec de-acolo, nemaiobosindu-mă să îmi iau la revedere. Având în vedere că eram amici, - și asta speram să fim - nu mai conta dacă îl salutam sau nu când eram decât noi doi prin preajmă. Obrajii mei ardeau și simțeam cum vârfurile urechilor mele deveniseră roșii. Voiam să țip, fiindcă aveam o mulțime de sentimente prinse înăuntru pe care voiam să le las libere, dar dacă mă apucam să țip acum, nu mai mergeam la un liceu normal ci la psiholog și cel mai probabil spitalul de nebuni. Melodia încă îmi răsuna în minte, căştile mele fiind acum după gât, făcându-mă să mă roșesc când îmi aduceam aminte de versurile care mi se potriveau perfect. Imposibil, ce am devenit?