final fericit | p.jimin

Capitolul 30: Durere mascată şi-un final fericit.

Trecuseră câteva luni de la incidentul cu el. Îmi doresc să fi putut spune că l-am uitat deja și că am mers mai departe cu viața mea, însă atât de mult cât urăsc să recunosc, tot e adevărat. Amintirile cu el încă mi se plimbă prin minte iar inima-mi tânjește după el și atingerea sa caldă, atingere care de fiecare dată când o simțeam, îmi provoca fiori.

Deja au trecut 5 luni de când nu am mai vorbit cu el. La început, îi mai auzeam numele scos pe gura unor colegi care se întrebau ce s-a întâmplat cu acel "chinezoi" și unde a dispărut. Dar acum, toată lumea a uitat. De parcă el nu a existat niciodată aici. De parcă ar fi o fantomă acum.
Și culmea, istoria se repetă. Cineva este rănit. Mai rănește pe cineva mai apoi și după te trezești cu el dispărut fără să lase vreo urmă în spate.

Încep să cred toate acele zvonuri despre el... Toate acele dăți în care citeam și auzeam de la fani că Jimin l-a rănit pe Jin apoi a plecat și nu a mai apărut nicăieri în Coreea de sud. Încep să cred toate acele zvonuri cum că el nu este de fapt cine se dă drept a fi. Și cel mai mult, încep să cred că am fost o proastă.

O idioată care s-a deschis așa de mult față de el și şi-a lăsat garda jos. L-am lăsat în viața mea. L-am lăsat să mă distrugă și să calce peste mine apoi să mă părăsească din cauză că îi era frică. Teamă ca nu cumva să mi se întâmple și mie ceva, să piardă încă un om important din viața lui. A ales să fie un laş și, îmi displace să o spun, probabil întotdeauna a fost unul ce se ascundea în spatele unei măști de bărbat puternic.

Pentru că, în lumina reflectoarelor, câteodată trebuie să îți joci rolul mai bine decât ai crede. Trebuie să te prefaci că ești cineva care nu ești și trebuie să te obișnuiești cu rolul tău în trupă. Trebuie să te ascunzi de ochii judecători ai oamenilor, trebuie să lași în urmă tot felul de sentimente și să te prefaci zi de zi că ești ce nu ești de fapt.
Probabil asta a făcut și el. S-a prefăcut în tot acest timp că era puternic. Când de fapt, este doar un laş.

Un bărbat? Bună glumă.
Un simplu băiat ce nu poate să își controleze emoțiile îndeajuns de bine încât să nu se despartă de iubita lui ce e pe cale să moară. Atâta tot.

Și cu toate astea, o parte din mine nu poate să îl uite. Tânjește după el. Tânjește după cuvintele sale dulci și privirile pe care mi le oferea. Tânjesc în continuare după vocea lui și îl doresc în cel mai inocent mod posibil. Dar stai, ce păcat, am uitat că deja sunt împreună cu cineva.

După ce s-a reîntors în țara lui natală, am rămas goală pe dinăuntru. Venise timpul să îmi fac transplant de inimă, însă înainte de a se întâmpla orice, Răzvan mi-a făcut o vizită total neașteptată și sincer, neplăcută.
Mi-a oferit cea mai mare surpriză de care mă puteam lipsi înainte de operație. A fost cireașa de pe tort după tot ce se întâmplase cu acel om.

Mi-a mărturisit tot. Cum că acesta planuise de la bun început împreună cu Elena să își bată joc de mine, să mă facă să mă îndrăgostesc de el, să le spună tuturor, în final, că eu și cu înlocuitorul profesorului de sport ne-o trăgeam pe la spatele tuturor înafara porților școlii și că asta ar fi ajuns o mare problemă pentru amândoi, în special pentru el, fiind major deja iar eu doar o simplă minoră luată de val.

I-am tras o palmă pe care, cu siguranță, nu o va uita niciodată. I-am spus să plece și, surprinzător, s-a conformat. Dar cu toate acestea, spre marea mea uimire, ba chiar a fetelor când m-au vizitat, acesta nu a încetat nici măcar o zi să vină în camera mea. M-a vizitat în fiecare zi la spital după ore timp de 3 luni întregi și niciodată nu a mai adus vorba de trecut după ce l-am oprit eu.

Am ales să o dau drept trecutului, să uit și să tac. Să nu-mi mai pun încrederea în el în totalitate, pur și simplu, apoi vom fi amândoi bine. Nimeni nu va fi nevoit să fie rănit dacă eu nu voi pune la suflet îndeajuns de mult.