Drakor

Capitolul 2

Adara

Am scuipat saliva îmbibată de praful,  care mă jena de câteva minute și am continuat să merg târșâit. Tocmai ce am fost scoasă de la carceră, iar singura mea neliniște era unde aveam să fiu dusă de data asta? În camera de tortură? În lada frigorifică sau în vreo celulă cu vreun libidinos?

Lanțurile scârțâiră în timp ce paznicul trase de ele, trăgându-mă și pe mine totodată, în semn să grăbesc pasul. L-am privit cu ură în timp ce înaintam pe podeaua rece. Mâinile și picioarele îmi erau legate cu lanțuri, lucru care îmi făcea imposibilă orice încercare de a scăpa. L-am privit pentru câteva secunde... El măcar era îmbrăcat, avea încălțăminte din piele, în timp ce eu... am ajuns de râsul împărăției. Ce ar spune supușii mei dacă m-ar vedea în halul ăsta...

-Mișcă-te!îmi ordonă paznicul.

Purtam doar o rochie sfâșiată și ruptă, murdară și purtătoare de un miros îngrozitor, iar asta mă făcea să mă înjosesc și mai rău. Cum puteam eu, o fată de viță nobilă să fiu tratată astfel... Am oftat și am făcut ce mi s-a spus. În fond, fac asta de aproape doi ani și nu cred că aveam să scap vreodată de aici. În închisoarea asta o să-mi putrezească oasele.

L-am studiat pe paznic. Purta pe spate simbolul unui soare argintiu, simbolul Clanului Lergerfield. De asemenea nu era doar un simplu paznic, deoarece îmbrăcămintea lui cât și sabia lungă pe care o purta la brâu îmi spuneau că era căpitan. Și totuși... unde mă ducea? Nu am fost scoasă din celulă de câteva luni, iar zona asta a închisorii mi se părea mai mult decât străină.

-Unde mă duci?am murmurat încet.

Îmi doream din suflet să nu se întoarcă  și să mă izbească de podea. Prizonierii nu puneau întrebări. Am înghițit în sec în momentul în care a tras din nou de lanțuri făcându-mă să grăbesc din nou pasul. Niciun răspuns.

În cele din urmă am ajuns în fața unor uși din lemn de mahon, cu emblemele florale respective familiei ducelui ce deține această închisoare. Căpitanul deschise ușile și înainta, trăgându-mă și pe mine odată cu el. Am înghițit în sec în momentul în care am pășit în camera rece și întunecată. Am încercat să îmi obișnuiesc ochii cu întunericul. Doar câteva lumânări ici și colo luminau încăperea slab, însă nu îndeajuns încât să pot distinge toate lucrurile din încăpere.

-Ea este?se adresă o voce din întuneric.

Am căutat cu privirea sursa vocii și am socotit că venea de la bărbatul așezat pe un scaun în fundul camerei.

-Da, Alteță. Ea este, răspunse căpitanul.

Nu îmi era cunoscută vocea și nu înțelegeam ce căutam eu aici.

-De ce mă aflu aici?am întrebat ferm.

Cel ce stătea pe scaun în întuneric râse preț de câteva secunde ca mai apoi să se ridice și să înainteze înspre locul unde mă aflam eu. Picături reci de transpirație îmi treceau pe șirea spinării în timp ce frigul din podea îmi intra în tălpi urcând înspre întregul corp.

-Ce vreți de la mine?am spus pe un ton mai ridicat de cât am vrut.

Am înghițit în sec simțind cum groaza pune stăpânire pe mine, în timp ce mii de amintiri îmi trec prin minte. Nu! Nu putea fi adevărat. Nu putea fi el!

Bărbatul veni la aproape cinci metri în fața mea permițându-mi să-i deslușesc chipul.

-Adarlan!am mârâit mai mult decât furioasă, la vederea sa.