Drakor

Capitolul 17

Drakor

Goneam cât mă țineau picioarele. Într-un final calul se prăbușise pe drum la cât alergase după ceilalți cai ai atacatorilor, însă nu îi pierdusem încă. Știam unde se afla locul și mai aveam câțiva metri si ajungeam acolo. Încercam să îmi țin gândurile tulburătoare sub control. Mirosul plantelor din camera vraciului ma afectaseră mult prea tare, aducându-mi aminte de otrava aia nenorocită. Am înghițit în sec, înaintând cât de repede puteam.

Sleit de puteri îmi simțeam respirația arzându-mă pe gât, însă am răsuflat ușurat simțind cum poenița din fața mea se întindea, iar ăsta era singurul lucru care mă bucura, știind că sunt atât de aproape. Vibrațiile inimii reginei erau încă intacte, puțin mult prea grăbite, însă nu îmi dădeam seama de ce. Apropiindu-mă încet printre tufișuri, am rămas mut auzind țipetele de durere ale reginei și înlemnind, deoarece nu îmi venea să cred că se întâmpla asta. Păgânii își începusera ritualul, și mai mult de atât începuseră să creeze semne oculte pe regină. Nu am mai stat pe gânduri și am creat bulgări de foc pe care i-am aruncat înspre atacatori, încercând să-i îndepartez de Serenee.

- Jos ghearele de pe ea!am urlat sărind din tufișuri și aruncând cu flăcări.

Atacatorii se feriră din calea flăcărilor, lăsând-o pentru moment pe regină în pace, însă mirosul sângelui deja mă alarma. Fir-ar să fie, deja pierduse mult sânge când fusese atacată, dacă continua așa avea să leșine iar.

Unul dintre atacatori râcni de furie și porni înspre mine, având un obiect lung metallic îndreptat înspre direcția mea. Părea a fi o lance, însă m-am ferit ușor, prinzându-ă lama de fier, l-am tras cu putere, făcându-l să se clatine pe picioare, apoi cu un picior i-am oferit o lovitură în burtă cu toată plăcerea.

A fost o plăcere mai apoi să îi înfig sulița în piept și să mă bucur de urletele sale guturale chinuite. Uciderea lor era partea mea preferată. Următorul atacator și-a adus și prietenul. Am ascultat mai întâi să îmi dau seama ce punct de suferință aș putea folosi împotriva lor. Cel din dreapta era mai corpolent și deja răsufla greu, semn că fusese rănit în asediul la castel, undeva în zona spatelui, în timp ce celalalt era slab, însă nu avea nicio rană care să mă ajute să-l slăbesc. Mai întâi m-am îndreptat spre matahală, folosind sulița pe post de armă, în timp ce încercam să îi atribui câteva lovituri și împungeri în speranța să îl rănesc, o fi fost el greoi însă îmi para loviturile destul de bine.

- Predă-te, orbule!Ești prea slab. O să te jupuim de viu, râse matahala.

Într-un moment de neatenție, sulița îmi fu smucită din mână, iar fierul rece îmi înjunghie pielea spatelui. M-am clătinat din cauza durerii și am făcut câțiva pași înapoi ferindu-mă de amândoi. Cel slab fugi în direcția mea, iar eu, rămas fara arme am creat un cerc de foc de jurul împrejurul meu pentru a mă proteja pe moment. Nu erau pe atat de proști să treacă prin flăcările negre. Oricât de proști ar fi fost, auziseră zvonurile despre puterea mea.

- Nici mort nu mă predau!am urlat în timp ce mi-am extins flăcările asupra lor.

Cei doi nu s-au retras la timp, iar flăcările negre au fost mult prea rapide cuprinzându-i de picioare și urcând pe corp. Au încercat să se acopere cu iarbă și cu nisip pentru a stinge flăcările însă în zadar. Flăcările negre nu se sting niciodată, decât după ce cadavrul este ars în totalitate și transformat în cenușă. Sau dacă eu doream să le opresc, ceea nu se va întâmpla.

Am zâmbit la vederea atacatorilor urlând de durere și usturime, în timp ce mi-am scos fierul din spate. Am căutat-o pe regină, simțind-o undeva în apropiere. Inima îi bătea mult prea încet ca să fie în alertă, deci sigur era bine, însă nu îmi dădeam seama dacă era speriată sau leșinase.