Drakor

Capitolul 14

Drakor

Trecuse demult ora de culcare, iar slujitorii din castel erau tot mai rar la vedere. Doar paznicii și soldații ce stăteau și păzeau ușile și încăperile regale. După ce trecuse miezul nopții am fost la armurierul castelului pentru a lăsa acolo câteva cuțite pe care le-am avut în călătorie. Erau tocite și unul avea rugină de la mâner până în vârful lamei. De asemenea am cerut să îmi facă și un pumnal care să nu se topească atât de ușor la foc.

Parcurgând încet coridoarele castelului, am fost surprins de liniștea care sălășluia între ziduri. Regina avusese grijă să scape de majoritatea turnătorilor și a leprelor din castel. Încă de când trăia tatăl ei existau oameni și spioni care se foloseau de oricine și de orice ca să își atingă scopurile.

-Liniște, am murmurat mergând alene.

Imediat ce am cotit spre dreapta am știut că mă aflam acasă. Încă mă uimea faptul că Serenee păstrase camera unde am locuit atâția ani. Credeam că a redecorat-o și a folosit-o ca salon pentru servit ceaiul sau orice altceva. Locuința mea, sau mai degrabă camera mea era chiar lângă sala de război. Ușile de abanos din față nu aveau nevoie de nicio explicație, căci se înălțau de la podea la tavan și erau sculptate cu simbolul Întunericului — soarele în eclipsă. Acest simbol a aparținut familiei mele de secole, iar acum când nu a mai rămas nimeni care să îl moștenească și să-l ducă mai departe... nimeni altcineva decât un orb...

M-am apropiat de ușile de abanos. Clanțele aveau formă de semilună și păreau să fie sculptate în os. Când am pus mâinile pe ele și am tras, nu s-a auzit niciun scârțâit de balamale — ușile s-au deschis fără niciun zgomot. Un servitor aprinsese lămpile din camera mea nu demult, căci lumânările nu erau nici pe jumătate topite, iar mirosul de ceară era proaspăt. Am așteptat și am cercetat  încăperea și am oftat prelung. Ce mă așteptam să găsesc? O fortăreață? O groapă în pământ? Un atacator cu arbaleta gata să mă ucidă? Era o încăpere hexagonală, cu pereți de lemn negru, sculptați în așa fel încât să creeze iluzia unei păduri dese de copaci subțiri. După cum îmi aminteam și după cum îmi descrisese Serenee demult, camera fusese realizată, pictată și decorată după stilul ei artistic. Îmi spusese că negrul mi se potrivea, dar nu credeam că îmi transformase întreaga cameră să pară a fi un mormânt. Dar nu mă plângeam. Întunericul acum îmi era prieten. Îmi aminteam că deasupra patului enorm cu baldachin se înălța o cupolă acoperită cu obsidian și presărată cu bucățele de sidef dispuse sub formă de constelații. Într-adevăr, o încăpere ciudată și luxoasă, dar până la urmă tot un dormitor era.

-Casa dulce casa! am murmurat pășind în cameră.

În biblioteci nu era nicio carte, iar biroul și măsuța de toaletă erau goale. Toate posesiunile mele fuseseră strânse și probabil arse sau sfărâmate. M-am apropiat de marginea patului și am mângâiat materialul răcoros al pernei. Trebuia să am o discuție cu Serenee în legătură cu posesiunile mele. Chiar dacă nu puteam citi doream să am lucrurile mele în cameră.

M-am trântit pe pat, lăsând moliciunea lui să mă învăluie și să mă lase să mă scufund întru totul în el. Îmi simțeam întreg corpul obosit însă aveam și de ce. Călătoria pe mare m-a secătuit de vlagă, întrucât apa nu îmi era cel mai bun prieten deoarece nu îmi lăsa prilejul să simt nimic. Eram mai orb pe mare decât eram pe pământ. Încetul cu încetul ochii mi se închiseră, iar somnul mă învălui încetul cu încetul.

Un zgomot puternic îmi trezi simțurile, făcându-mi întreg corpul să îmi intre într-o stare de alertă. Am stat nemișcat câteva secunde pentru a depista locul de unde venea zgomotul. Nu fusese un zgomot obișnuit, ca unul de ușă trântită sau ceva de genul, ci unul asemeni unui mic cutremur. M-am ridicat din pat și am pășit înspre ușă. Zgomotul și vibrațiile care mă treziseră proveneau de sub castel sau cel mai probabil din apropierea lui. Nu simțeam niciun pericol acum, nu eram sub asediu sau atacați în vreun anume fel, însă tot nu puteam scăpa de sentimentul de nesiguranță.