Drakor

Capitolul 16

Drakor

Stăteam ca pe ace în timp ce vraciul ăla afurisit nu mai ieșea odată din atelierul său. Știam că era acolo cu idiotul de Făt-Frumos și cu regina, iar eu nu aveam ce căuta acolo, însă trebuia să aflu ce naiba se întâmpla acolo. Trebuia să știu dacă regina avea să fie în regulă, trebuia să știu dacă se putea mișca măcar.

- Ieși odată, vrăjitor afurisit ce ești!am murmurat simțind cum eram la marginea așteptărilor mele.

Aveam să ard ușa asta din balamale și apoi să îi scot pe cei doi din cameră ca să pot sta de vorbă cu regina. Când eram pe punctul să bat în ușă, clanța se răsuci, iar vraciul urmat de prinț ieșiră din odaie. Am trecut pe lângă ei, hotărât să intru și să încui ușa.

- Nu ai voie, Drakor, mă preveni vraciul.

- Moi severanyi pentru tine, vrăjitorule. Și ai face bine să nu îmi dai mie ordine, asta dacă vrei să nu te ard de viu.

Nu spuse nimic, și la fel nici prințul, ci doar mă priviră cu reproș în timp ce intram în încăpere. Mirosul de ierburi și de sânge din încăpere mă izbi din plin, însă încercam să mă păstrez treaz. Orice substanță de aici mă putea tulbura, mai ales otrăvurile. Am făcut pași mici înspre patul unde se afla regina. Nu o puteam vedea însă îmi dădeam seama că era acoperită cu bandaje, însă respirația îi revenise la normal și inima îi era stabilă.

M-am așezat pe scaunul cel mai apropiat de patul ei. Nu îmi adresă niciun cuvânt, în timp ce eu încercam să-mi înlătur din minte groaza care pusese stăpânire pe noi, pe mine, văzând-o rănită și inconștientă. Mi-am dres glasul și am încercat să pornesc o discuție.

- Ști ce le făceam soldaților din armată care nu mi se supuneau ordinelor?am întrebat pe un ton cald. Odată, am poruncit să i se pecetluiască gura pentru totdeauna unui spadasin din ordinul Corporalki. Bietului om i-au fost lipite buzele una de alta, iar în cele din urmă a murit de foame.

Am așteptat, însă regina tăcea. Oare mă ignora sau doar voia să afle mai departe ce aveam de spus?

- Eu ce pedeapsă ar trebui să-ți atribui pentru faptul că nu mi-ai ascultat sfaturile, Alteță?

- Bine spus Alteță, căpitane. Dintre noi doi eu sunt cea care poartă coroana, a spus pe un ton rece. Tu nu ai vrut-o niciodată, a continuat mai mult pentru sine.

Am oftat zgomotos la auzul vorbelor ei de gheață. Era o ușurare, căci credeam că nu avea să-mi vorbească și că trebuia să continui o conversație singur. Și totuși asta nu însemna că nu puteam să mă las mai prejos.

- Coroana, zici? La ce bun un rege orb, care nu îți poate aduce nimic? Știi prea bine, Serenee, că nu am nimic ce să-ți ofer. Nu am un regat al meu sau bogății. Făt-Frumos, adică, prințul Alexandr este potrivit pentru coroană. Eu sunt doar nebunul în jocul nostru de șah. Așa a fost întotdeauna.

- Poate că așa te-ai văzut tu, a spus oftând și foindu-se. Pe tabla mea de șah tu ai fost întotdeauna regele. Nu am ținut cont că nu ai un regat, nu am ținut cont că nu ai bijuterii sau măcar că ești orb. Nu mi-a păsat! Te voiam pe tron și atât, a continuat suspinând și abia atunci am realizat că plânge. Erai tot ce avem nevoie, exact așa cum ești. Vrei regat? Ai unul – Rolifer. Dar în ultimul timp observ că-ți plac prințesele răsfățate.

Am înghițit în sec la auzul ultimelor ei vorbe. Avusese dreptate, am renunțat la ea tocmai când avea cea mai mare nevoie de mine. O cunoscusem la curte, când eram recrutat pentru a fi căpitan, și abia ce învățam ce înseamnă să conduci o armată. Mi-o amintesc și acum, firavă și mică, cu aproape cinci ani în urmă. Se furișase în detrimental de război și încerca să țintească la țintă cu arcul. Mi-aș fi dorit să știu cum arătase atunci, și acum, deși sunt sigur că înfățișarea ei nu se schimbase cu mult. Însă încă de atunci, știusem că aveam să fiu atras de ea, în ciuda faptului că ea era fiica regelui meu.