Eu și Ei - O cauză Pierdută

Capitolul 23

     Când m-am trezit, încă mergeam.
      - Cât am dormit? l-am întrebat pe Hoodie.
      - Aproape o ora. Mai avem câteva minute pana la bariera și deja se simte vibrația. Probabil ca tu ai simțit-o mai intens.
      - Cum vine asta?
      - Nu știu, doar încercam sa te țin treaza.
      - Oh -3- Ati cautat-o pe Rose?
      - Eu am fost trimis sa te iau. Probabil ca ceilalți au început căutările dar nu sunt sigur ca o vor găsi. Rose se sperie ușor și cine știe unde s-a ascuns. Dacă mai e în viata.
       Ma uit pe geam. Nu știu ce sa spun. Poate e mai bine dacă rămân tăcută un timp.
       - Fratele tău e îngrijorat.
       - Pentru Rose?
       - Și pentru tine.
       - Cum e Rider?
       Hoodie oftează.
       - Rider.. A înnebunit de tot. Nu-l putem stăpâni. A trebuit sa îl ținem legat în cabinetul medical. Dacă l-am fi lăsat liber ne-ar fi omorât toți elevii. Oricum nu stam prea mult în casa iar Ann nu se poate ocupa de tot.
        Îmi pare rău să aud. Speram ca Rider sa fie bine. În schimb, e tot mai rău..
        - Și și-a pierdut o parte din memorie. Se poarta mai mult ca un animal. Mușcă, e mereu nervos și ucide tot mai mult. A trebuit sa îl tranchilizam de cel puțin 16 ori.
          Înainte sa apuc sa spun ceva, mașina începe sa vibreze puternic. Ma uit pe geam și observ cum pământul se crapă adânc, cerul devine roșu iar norii negri se învârt amețitor, ca un vârtej.
        - Am ajuns la bariera! Tine-te de ceva și orice s-ar întâmpla, nu deschide ochii pana nu îți spun eu!
        Apuc bancheta strâns și închid ochii. Mașina se zguduie și aud tunete înfricoșătoare. Apoi  simt cum parca ma scurg, mi se îngreunează corpul și e tot mai greu sa ma țin de bancheta. Totul a durat în jur de 5 minute sau poate puțin mai mult.
         - Poți sa deschizi ochii acum.
         Mi-e puțin greu sa deschid ochii sau sa ma mișc. Ma dor toți mușchii însă reușesc sa deschid ochii și sa îmi mișc membrele.
        Ma uit pe geam. Cerul e gri, copacii nu au frunze, iarba e uscata și blocurile cenușii au geamurile sparte și majoritatea au o parte dărâmată. Nu sunt oameni. Totul e părăsit.
         - Unde suntem?
         - Într-un oraș în care toți oamenii au fost uciși de către Zalgo. Unii criminali își făceau veacul pe aici. Majoritatea erau prinși de politie când ieșeau în lumea de afara.
         - Vreau sa vad. E cineva în oraș acum?
         - Nimeni,de 5 ani încoace.
         Hoodie oprește mașina.
         - Oricum opream. Am lăsat niște documente aici. Du-te sa explorezi, dacă vrei.
         Cobor și alerg la un bloc. Scările sunt dărâmate. Pe jos sunt haine prăfuite, hârtii și doze de bere. Iar pereții sunt pătați de sânge uscat.
          Ma duc în alt bloc în care pot sa urc. Întrat într-un apartament de la primul etaj. Prin hol a crescut iarba. Ușa bucatariei e acoperita de liane. Pe jos e sânge, mobilier rupt, foi îngălbenite de timp și iarba. În dulap sunt conserve expirate de mâncare. In sufragerie, balconul e dărâmat și întra aerul rece de afara. Canapeaua e cu susul în jos. Baia e plina de sânge. Am găsit un mobil pe jos. L-am deschis. Încă avea baterie! M-am uitat în galerie. Erau poze cu o fetiță și mama ei. Am întrat în ultima camera. Era camera fetitei. Pe pat erau câteva oase mari, ca de om, iar craniul era pe podea, lângă un iepuraș de plus. Am simțit o senzație neplăcută în stomac și am fugit afara.
         Oamenii ăștia au fost omorâți-..
         Pentru ca trăiau.
         Mo..?
         Imaginează-ți.. Ca vei face același lucru când vei ajunge acasă...
          Nu, nu... Eu nu..
          Vei omorî oameni doar pentru ca trăiesc.. Nu e amuzant? Toți facem asta.. Trăim ca să murim.
            TACI!..
            Asta vor sa fii.. Cea care îi anunță că le-a sunat ceasul.. Cea care le taie carnea, le bea sângele și se amuza de toată situația..
          Am căzut în genunchi neputincioasa. E adevărat. Asta vor sa fiu. Asta vor sa fim. As vrea sa se termine dar indiferent ce as face nu pot sa scap.
          Și deși știu ca nu ajuta încep sa plâng.
          - Ally? Ce-i cu tine?
          Hoodie îmi pune mana pe spate.
           Ma opresc brusc din plâns. De parca nu s-ar fi întâmplat nimic. Ma ridic. Am mobilul găsit în buzunar. El nu observa.
         - Hai acasă, îmi spune el.
         Hai acasă.