Eu și Ei - O cauză Pierdută

Capitolul 24 *

Partea I
Am urcat în dubiță tremurând și simțindu-mă captivă întru-un coșmar sângeros. Nu puteam sa fug, nu puteam sa ma sinucid, nu puteam sa ma ascund. Nu puteam sa scap.
Hoodie îmi înmânează un șervețel.
- Poftim. Spune-mi ce nu-i bine.
N-am avut curaj sa ma uit la el. Stăteam cu ochii în pământ, gândindu-mă la o minciuna buna.
- Eu..
- Ești îngrijorată pentru colegii tai?
- Da! Asta era..
- Minți.
Fac ochii cât cepele.
- Nu-i adevărat! Chiar sunt îngrijorată..
- Știu. Dar plângeai și nu e asta motivul.
A urmat o pauza de câteva secunde.
- Știu ca nu e viata pe care ți-o dorești. Mai ales la vârsta ta. Când ai avea nevoie de libertate și sa înveți cum sa alegi și sa îți construiești propria soarta. Probabil te simți pierduta. Suntem aici cu tine. Nu te putem lăsa să pleci, dar vrem sa ai o viata relativ buna.
- Omor oameni nevinovați... Nu-i corect.
- Nimic nu e corect, Ally.
Hoodie a pornit motorul și iată-ne mergând spre casa. Mi-am sprijinit capul de geam și în câteva minute, peisajul trist al orașului părăsit s-a pierdut în întunericul nopții.
- Nu ți-ai luat pastilele. Mai ai.. *se uita la ceas*.. În jur de 9 ore pana la o posibila criza.
A scos un borcănel cu jeleuri roșii din rucsacul lui.
- Ia.
Am luat borcanul și am mestecat doua jeleuri. Am simțit cum parca devin mai molesita dar totuși sângele îmi curgea rapid în vene și se încălzea. Vedeam mai clar dar eram mai amețita.
- Și trebuie sa îți facem injecția.
Ma durea capul îngrozitor. Am închis ochii timp de 5 secunde iar când i-am deschis, nimic nu mai era la fel. Ma aflam în pădure, langa dubita care era răsturnată și ardea. Cerul era rosu iar copacii negri,fără crengi, aveau lipite pe trunchiuri foile desenate de noi. Și se auzeau clopote care cantau Ave Maria, cu un ton ruginit.
Îl strig pe Hoodie, dar nu răspunde. Îl strig pe Masky, îi strig pe ceilalți, dar nu răspunde nimeni.
Asa făceam când avem criza.. Nu e posibil sa am o criza acum! Tocmai mi-am luat pastilele!
Trag adânc aer în piept. Închid ochii. Și când îi deschid, totul revine la normal.
Ma simt mai agera, dar tremur din temelii. Nu știu dacă mi-e frig, mi-e somn sau mi-e frica. Ori una, ori toate. Însă capul încă ma doare foarte tare. Îmi pun mana pe frunte și ma mir de cât de fierbinte sunt. Dar nu-mi pasa.
Și brusc, în mintea mea apare un nume, de care nu pot sa scap :
Julian.
Îmi dau lacrimile și mi-e atât de greu sa nu plâng. Încerc sa îmi maschez fata, uitându-mă pe geam. Lumea mea s-a năruit încă din prima viață. Nu mai am nimic. Nu-l mai am pe Julian, fiindcă probabil a uitat de mine, nu-mi mai am părinții, fiindcă probabil au uitat de mine, nu-mi mai am prietenii, fiindcă probabil au uitat de mine. Îl am pe Alex dar nu știu dacă e cu adevărat bine. Ma simt nervoasa ca nu am luptat sa scap și blestem destinul pentru tot ce am indurat și tot ce voi indura. Mi-am dat seama ca Ally nu mai e Ally, ca sunt doua persoane diferite, ca oamenii sunt nepăsători și ca problemele adulților nu se compara cu ale mele. Și mi-am dat seama de toate astea poate puțin cam devreme. I-am promis lui Julian ca voi fi puternica pentru el. Dar trebuie sa îl uit. Trebuie sa uit tot ce a fost. Trebuie sa uit fericirea și iubirea. Trebuie sa Ally + Julian. Și, mai ales, trebuie sa o uit pe Ally. Eu nu sunt Ally.
Eu nu sunt Ally.


Va urma