Eu și Ei - O cauză Pierdută

Capitolul 21

       Deschid ochii.
       Ma uit în jur. Și e negru. Steluțe colorate plutesc pe lângă mine.
        Ma tot învârt în aer, socata de apariția acestui vis. Pentru ca, pana la urma, ar trebui sa fie un vis, nu?... Nu?....
        Ma opresc și ma uit fix la ce am în fata : e o foaie de hârtie cu semnul proxy. Din semn se prelinge sânge și picăturile cad undeva în gol.
        Nu știu ce sa fac - sa o ating sau sa aștept?
        Dar ma roade curiozitatea și o apuc în mâini.
      Și chiar atunci ma teleportez într-un loc ciudat. Pământul n-are pic de iarba. Dar cum am ajuns aici? Eram în pădure, fără nicio idee despre locația lui Rider, Alex sau Rose, speriata, înfometata, obosita....
        Poate ca e o alta viziune.
      Bat din picior și pământul arid își ridica praful cât mai sus, de parca ar vrea sa ajungă la cer. În jur e gol. Cerul e gri, înnorat. Nicio picătură de ploaie.
       Ma tot învârt pe loc.
       Dar nu se vede decât ceata prafului din îndepărtare.
       Îmi aleg un punct spre care sa merg și fac pași.
       Pare sa fi trecut o ora de atunci.
       O zi, o săptămână, o luna, poate...
       Și spre fericirea mea, în fata îmi apare o casa veche, cu o mica morisca ruginita la câțiva pași lângă ea. Se învârte ușor în briza ciudata ce vine din toate părțile.
      Ma apropii de casa și calc treptele ce duc spre usa. Deschid ușor usa cu un scârțâit asurzitor. Casa e întunecată.
       Pășesc cu grija.
       În fata mea a trecut grabit un gândac de bucătărie care s-a făcut nevăzut în întunericul înăbușitor.
     Observ o masa din lemn putrezit. Scaunele sunt rupte de timp.
     Pe masa se afla o foaie. Și aceasta are semnul proxy pe ea.
     Aud un scârțâit în spate și ma intorc. Mi-e frica...
     Cand revin cu privirea la masa, foaia dispăruse.
     Ma încrunt furioasa.
     Ma prinde politia, fug prin pădure de cine-știe-ce baba nebuna, sunt flamanda și obosita, am iluzii și ei se joaca cu mintea mea?!
       Îi trântesc un pumn mesei iar ea se rupe. Praful se ridica din nou, spre mine, ca o palma pentru gestul meu negândit.
       Dar eu plec mai departe.
      Urc scările hotărâtă dar grijulie pentru ca oricând s-ar putea rupe.
      Ajungând la etaj vad trei uși. Sunt decolorate. Ma duc la cea din stanga. O deschid și ma uit în jur.
      Pânze de păianjeni, perdeaua decolorata și rupta fal-faind ușor în vânt, patul nefăcut cu lemnul ros de vreme, mobilierul uzat, vechi și el și podeaua prăfuita.
       Pe una din noptiere se afla un panou.
       Ma duc lent spre el. E vechi, foarte vechi... Poza e ștearsă.... Tot ce deslușesc din ea e figura unei femei frumoase, bruneta și zâmbind dulce. Vreau sa iau micul tablou ca să ma uit mai atent la el, însă când îl ating simt o atingere calda pe spate.
      Ma întorc cu inima bătând mai-mai sa iasă din piept însă nu e nimeni. Usa scârțâie de parca cineva ar fi ieșit sau întrat în graba.
      Ma așez pe pat fără sa îmi iau privirea de la ușa și ma tot uit în jur. Inima încă mi se agita.
      Ma uit la mâinile mele oftând - sunt pline de sânge uscat. Le întorc pe o parte și pe alta. M-am plictisit de viața asta... M-am plictisit sa fiu ceea ce nu sunt...
       Îmi apare ceva în fata ochilor și îmi ridic privirea. Inlemnesc - e un băiat ce nu pare sa aibă încă douăzeci de ani. Pe fața are o cicatrice cusuta și se uita suspicios la mine.
        - Ai venit deja? ma întreabă el.
     Eu ma ridic în poziția de lupta, cu o katana in mana și cu cealaltă îndreptată catre el. Însă el nu pare prea intimidat. Ridica o sprânceană.
       - Proasta alegere. Știu cine ești. Și ai sa stai aici un timp.
       Rămân nemișcata, neștiind ce sa spun.
       - Lasă armele jos, îmi spune.
      Mijesc ochii, opunandu-ma. Masky ne spune întotdeauna sa nu lăsăm armele jos în situații de genul. Și am impresia ca știa ca se va ajunge la asta.
       - Haide, lasă armele jos, ca să fie bine pentru amândoi. Nu vreau sa îți fac rău.
       In final ma supun, lăsând armele sa cada și sa scoată un sunet metalic, ascuțit, care sa dea de înțeles ca nu voi ezita dacă trebuie sa îl omor.
       - Motivul pentru care ești aici e pentru ca politia va cauta pe tine și pe amicii tai ciudați. Bunica-tu' vrea sa fii în siguranță pana se liniștesc apele. Și ca să știi și tu, nu-l suport pe Slenderman. Dă-ți jos masca aia penibila.
       Penibila?!
       - Hai o dată.
       Îmi dau jos masca și ma uit la el.
      Are o privire ciudata, pe care nu o înțeleg.
      - Ai tenul extraordinar de alb, îmi spune el. Se vede ca sunteți rude....
      Eu ma incrunt. Ma întreb... de ce toată lumea vorbește despre chestia asta?
       - În fine, eu sunt Liu. Cat stai aici, va trebui sa îmi urmezi regulile. Și apropo, ai intrat în camera greșită. Și mai e ceva.
        Face o pauza ca să vadă cum reacționez.
      - Masa aia nu se plătește singura.
      Blah blah blah 🙄...
      - Mi-e foame, îi spun.
      - Ți-e foame? Deja? Nu credeam ca o sa fiu "fratele mai mare" atât de devreme...
      - Mi-e foameeee, spun din nou.
      - Bine bine, am înțeles! Coboară în bucătărie.
      Merg pe lângă el și Liu ma priveste în coada ochiului. Nu-i dau importanța. Cobor scările și ma așez pe un scaun șubred.
       El coboară scările.
      - Nu e sigur, nu-i asa?
      - Nț, spune cât coboară și ultimele trepte. Nu te așteptam, de asta e atât de murdar.
       Liu pocnește din degete și bucătăria se face luna. Acum e noua.
     - Știu, te întrebi cum am făcut asta. Sunt și eu un proxy, dar nu al lui Slenderman.
     Astept detalii.
     - Știu ca aștepti detalii.
     Se în întoarce cu fata spre mine.
     - Dar nu le vei primi.
     Cauta prin frigider o oala mare și o pune la încălzit.
     - Vino și ajută-mă, îmi spune.
     Eu pun tacâmurile și când totul e gata ma așez sa mănânc.
     Și observ ca el nu își pune nimic.
     - Nu mi-e foame