Regina Dezastrelor II

28: Prietenii lor

     Cand a iesit din camera, a lasat usa larg deschisa, lasand ca in inima sa mi se strecoare in acelsi timp un fior atat de groaznic. Aveam oare sa il ierd pe Martin, o data ce buzele mele, aveau sa dea glas fiecarui gand asuns? 

       Mi-am aranjat hainele pe mine si am oftat. Iar actionasem la nervi. Trebuia sa o fi ascultat pe Ella si sa fi ramas acasa, weekendul ala.

        Am vrut sa ies din camera sau sa sar efectiv pe geam, cand Martin a intrat brusc, inchizand usa dupa el. Am inceput sa compatimesc, bucata aia de lemn, la cat de mult a fost izbita, doar de cand sunt eu pe aici. Deja mi-l imagineam pe el, izbucnind in tipete, reusind pentru a nu stiu cata oara, sa imi zica ceva aiurea. Am fost de-a dreptul surprinsa, cand el m-a tras in bratele lui, fara a-mi da vre-un timp de reactie. M-a strans la pieptul sau si mi-a zis staruitor sa nu plec. Cu mii de ganduri in minte dar fara forta necesara de a le da glas, l-am imbratisat la randul meu, dand din cap ca m-am razgandit cu privire la decizia luata atat de pripit. Poate, in acea infinitate, eram fiecare singurul om de care aveam nevoie.

        -Pot sa iti explic; chiar pot sa iti explic, scumpo... numai nu pleca, te rog!

        -Nu vreau explicatii, i-am zis dandu-i la o parte mainile din jurul meu si fiind intampinata de o privire trista. Imi e suficient sa aud, doar ceea ce mi-a zis mama ta.

          Nu vreau sa punem si mai multa sare pe rana. Asta e adevarul gol-golut.

        -Inteleg.

       -Acum de ce esti suparat?

      -Pai cum ai vrea sa fiu? Nu stiam de discutia asta, ce tu ai avut-o cu Matei si ceilalti.

      -Ti-am zis ca i-am inchis gura. Baiatul ala tuns scurt si cu ochelari, chiar m-a felicitat pentru replica data.

       -Da? m-a intrebat muscandu-si nervis buza de jos. Asa a facut?

      -Da. Am invatat ca nu are rost sa fiu afectata, de ceea ce zic altii. Stiu ca ambii izbucnim cand nu trebuie, insa asa suntem noi doi Martin. Tu ma agreezi chiar inca mai bine, decat m-as fi asteptat. Am trecut ambii peste certuri, mai ceva ca asta. Suntem un dezastru pe doua picioare dar, ce ne-am face unul fara altul?

        -Hm... cam asa ceva...

        -Pot primi acum un zambet? Te rog, insist eu fluturand din gene.

       -De ce te-ai schimbat? m-a intrebat insa.

        -Pai nu ai spus tu, ca ma duci acasa?

       -Ba da. Insa nu cred ca inca e timpul sa ne pornim. Abia e sapte dimineata si... mai ai o zi si...

       -Nu pot ramane si astazi din pacate. Trebuie sa lucrez. Si inca ceva; nu am primit zambetul dorit! Spun eu, asezandu-mi degetele in coltul gurii lui si fortandu-l sa zambeasca. Acum e mai bine!

       -Cum te mai simti?

        -Sunt bine. Parca fusese vorba intre noi sa nu mai deschidem subiectul.

        -Ai noroc ca mama s-a intors mai repede. Mi-a zis nervoz, dandu-mi mainile din coltul gurii lui si trangandu-ma mai aproape de el, sfarsind prin a ma saruta apatic. Ma schimb si te duc eu acasa. Asteapta-ma in hol.

       -Am vaga impresie, ca se apropie ceva aiurea. Faptul asta nu il mai pot nega.

      -Cat adevar poti vorbi, Iana.

       L-am privit in ochi, dar el a preferat sa imi de-a drumul si sa se indrepte catre sifonier. As minti daca as spune ca vorbele lui, nu au reusit sa ma puna serios pe ganduri.