Regina Dezastrelor II

26: Omul cu tatuaj pe spate

Ce trebuia sa fi spus dar de fapt nu am zis? Ca intr-un film cu prosti, asteptam sa fiu lovita de raspunsul potrivit, pentru a putea continua acel dialog.

-Am reusit sa dau biletele alea din primul rand si sa iau trei, cu cateva randuri mai in spate. Prin urmare, nu o sa ii vezi atat de bine pe cei de la Runaway dar macar pana la urma, mergem sa ii vedem impreuna.

Oh! Asta era. Eram salvata.

-Macar ii vedem live! am zis eu, vrand sa par foarte entuziasmata.

*****

Nu ma dau in vant dupa nimic anume. Unii viseaza sa stranga averi nemarginite si sa atinga absurdul in existenta lor. Altii multumesc in fiecare secunda pentru tot ceea ce au, fiind constienti ca pot pierde totul la fel de repede. Adesea sub zambetele false, ascundem atat de multe intentii. Plecam la un drum, plin de angajamente si lipsit pe alocuri de speranta, motivatie si imaginatie. E trist, ceea ce ni se intampla.

Ma intreb insa cand imi va veni si mie clipa, sa dispar de aici. Oare insa voi fi suficient de puternica, sa accept ca nu am avut decat o existenta banala?

Nu stiu. Nu stiu atat de multe lucruri si totusi in fiecare secunda ma incapatanez sa cred ca eu sunt in stare sa revolutionez totul.Cum e si acum, de exemplu. Ar trebui sa fiu acasa si sa ma concentrez pe gasirea unui scop anume, ce mi-ar face viata mai frumoasa si mai lipsita de griji. Sunt multe lucruri ce as putea sa le fac si cu toate astea decid atat de brusc, sa-mi limitez fericirea, stand in camera de zi cu Martin si Dylan care zambeste pe sub mustati si face haz, de reactia foarte aiurea a lui Martin. Merg pana la urma, la un concert, cu prietenul sau cel mai bun, nu cu el... e putin enervant, nu?

-Imi cer scuze ca te-am otravit, ii spun oftand si evitandu-i privirea.

Nu stiu de ce am spus asta, mai ales cu Dylan in fata noastra.

-Ti-am spus deja, ca mi s-a facut rau, caci am mancat prea repede. In plus mai sunt si obosit, mi-a zis asezandu-si capul in poala mea. I se putea intampla oricui sa stii. Dylan m-a vazut adesea vomitand cand mancam mai ales ceva pe fuga. Am dreptate?

-Da... cum sa nu, a raspuns el rbotic, continuand sa scrie mesaje.

-Te simti mai bine acum? il intreb pe Martin,jucandu-ma prin parul sau.

-Nu inteleg de ce ai aruncat o tava plina cu mancare. Era bun, intr-un fel.

-Te rog. Sunt groaznica la capitolul asta.

-Cu tine chiar ca nu se plictiseste omul, mi-a zis razand usor. Da, erau putin sarate.

-Putin?

-Putin mai mult?

-Prin urmare nu mai gatesc nimic.

-Azi. Ai timp sa imbunatatesti si aspectul asta.

-Sunt neindemanatica. Am reusit sa ii stric si setul de farfurii, al mamei tale.

-Are motiv sa il scoata pe ala nou.

-Tot ma simt prost. Ii voi cumpara unul nou.

-Nu-ti mai bate capul cu asemenea grozavii...

-Vezi ca iti ajunge Armin in cateva ore, ne-a intrerupt rapid Dylan.

Intr-o buna zi, mi-ar placea sa radem despre toate lucrurile astea. Mi-ar placea sa stam asa si sa radem de cele intamplate. Sa radem de prima noastra intalnire atat de groaznica, de filmul la care nici macar nu am fost atenti, pana si de cele intamplate in fata clubului.

Am ajunge sa radem si prima mea incercare, eronata, de a gati. E dragut cum incearca, sa ma faca sa fiu mai increzatoare, in fortele mele. Ciudat e cum incep sa ma gandesc, ca el va reusi sa ramana langa mine si in viitorul apropiat? Nu... nu e necesar sa ma mint.