Regina Dezastrelor II

20: Gelozie

  -Urca!

     Langa mine era masina lui Martin, iar portiera din dreapta era deschisa. Ochii lui sunt rosii, iar fata ii e cat se poate de serioasa. Nici urma de Noemi sau de alt cineva. E oare o minune sau doar o alta faza? Adica... poate ca nu am stat atat de aproape de el in ultima perioada dar toti au avut grija sa imi zica, cat de lipita a putut fii ea in tot acest timp de el. A ales pana si sa il urmeze afara, stand cu el si Marc... Nici macar dupa ce  mi-am pus gandurile in ordine, nu am vrut sa ii vorbesc. Oare, eu una chiar il merit pe Martin?

     Am ramas din nou doar eu si Martin si stiu ca nu se va termina prea placut. Imi tot duc mainile sub ochi, stergandu-mi lacrimile si evitandu-i privirea. Nu pricep, un lucru esential: cum nimeresc tocmai in cele mai anapoda scenarii?!

    -Ti-am zis sa urci!

       Mi-a repetat nervos, dandu-se jos din masina.

     -Nu mai fi incapatanata si urca naibii in masina! Avem de discutat! Vorbesc cu tine, nu cu asfaltul!

      Vocea lui e atat de schimbata. Il vad cum incearca din rasputeri sa stea calm si nu ii iese deloc. Am tras adanc aer in piept si i-am zis ca nu vreau sa urc. Nu mai avea rost. In viziunea mea, eu si el nu aveam viitor.

     Dar el si-a pierdut cumpatul. A venit de indata inspre mine si m-a tras cu forta dupa el, aducandu-ma mai aproape si fortandu-ma sa intru in masina mamei lui.

      A luat loc din nou pe scaun si am trantit ambii portierele, in acelasi timp. Chiar daca motorul era pornit, nu am plecat nicaieri. Am ramas acolo in parcarea de langa market, fara a ne privi unul pe celalalt. Cotul stang ii era sprijinit de portiera iar degetele ii erau in par. Mana cealalta si-o tinea pur si simplu pe coapsa, strangad-o puternic. Are monturile sangerii, iar pielea ii e usor luata in cateva locuri. El nu pare prea deranjat de asta. Si totusi eu stiu ca nu ti-a putut stapani nervii. O fi aflat de mine si de toate cele facute. In momentul asta, de cant sa il vad atat de... atat de trist, mi-as dori sa urle la mine si sa imi zica tot ce are pe suflet. 

     La randul meu, imi tineam mainile in poala, uitandu-ma catre degetele mele si incercand sa ma mai calmez. Unghiile de mult timp mi-au intrat in piele, reusind sa imi lase urme adanci. Sunt prea multe adunate. Fuga mea, doar a reusit sa mai puna ceva paie pe foc.

    -Tu... tu erai fata din parcare, din acea seara nenorocita? ma intreba el intr-un sfarsit.
     -... da. Eu eram... si...
     -De ce? Ce cautai din nou cu el? Mi-ai spus ca intre voi doi, s-a terminat. Si ca un prost, chiar am crezut! Am crezut fiecare minciuna de-a ta...
    -Ti-am spus deja. Nu imi place sa repet, raspund calma si destul de incet. Nu am mintit cu nimic.
     -Cum vrei sa te cred cand cu ochii mei, te-am vazut imediat dupa ce ne-am certat, in bratele lui?! mi-a zis furios, evitandu-mi privirea.

     Vocea sa, era ragusita. L-as fi putut privi poate o eternitate dar nu cum era atunci. Ravasit, atat de trist si ingandurat... oare dormise in ultimile zile? Reusise sa manance ceva? Puteam sa imi mai fac astfel de griji pentru el? Adica, pana la urma eram vinovata pentru ruptura brusca dintre noi. Imi pierdusem cumpatul!  Din punctul asta de vedere, sunt indreptatita! El si tipa aia Noemi... ei doi...

      -Spune-mi ca nu e adevarat ce am auzit atunci, mi-a zis el intorcandu-se cu fata inspre mine.

      Gandurile mi-au disparut total. Eram socata sa il aud. 

     -Spune-mi ca v-ati intalnit din intamplare acolo, a continuat el, privindu-mi ochii. Spune-mi orice, numai nu ca ai petrecut seara cu el sau mai ales ca ai fost mereu cu el, cat am lipsit! Minte-ma, chiar! Nu vreau sa te stiu in preajma lui, Iana! Cer prea mult?!
      -Ai preferat sa te duci cu Noemi, dupa Marc! ii spun la randul meu, intorcandu-ma catre el. Ai idee cum m-am simtit, cand te-am vazut cu ea?