Regina Dezastrelor II

Și restul e tăcere

     -De ce faci asta? l-am intrebat, privindu-l tematoare.

     -I-am cerut un singur lucru lui Sam, in seara asta, inainte sa venim aici... Nu esti singura careia i se invart rotitele repede, sa stii. Intre timp, am gasit o alta formatie, ce am dorit sa o promovam. Sam insa a ales sa ma lase balta pentru a nu stiu cata oara, preferand sa se ocupe de M5. Un nume de tot rasul, nu? Poate atunci, mi se pareau buni cand i-am ascultat prima data, dar acum realizez ca nu am ce face cu ei. E genul de trupa ce nu stiu cat timp ar putea sa aduca profit casei de discuri.

     -Si pentru asta, merita sa ii lasi balta? Sunt abia la inceput.

     Mi-a zambit stramb si s-a uitat in ochii mei.

    -E vorba de bani, Iana. Toti spun ca banii nu aduc fericirea, insa e mai placut sa plangi intr-o vila pe marginea unei plaje de exemplu. In cazul de fata, Sam a reusit sa ma aduca in sapa de lemn. Mi-a luat tot, nenorocitul. Mi-am riscat ce aveam mai de pret din vina sa...

     Am ras cu amaraciune, ajungand sa oftez in cel mai scurt timp. O reactie bizara, nu?

     -Festivalul asta, incepand de anul viitor, va avea un nume si o poveste a dracului de buna. Va ajunge unul de succes cu implicarea oamenilor potriviți. Doar asculta-i pe oameni... se pare ca ei au reusit sa se desprinda, de realitatea asta crancena pe care o infruntam zilnic.

       -Nu m-am gandit atat de departe, sincer. Asta e prima si ultima data cand fac asa ceva. Nu vreau sa am de-aface cu asemenea evenimente.

     -Tinteste sus, ca altfel pierzi. Nu ii auzi? Era necesara o astfel de seara, pentru noi toti. Locul asta nu are parte in special de asa ceva.

    Un moment de tacere, s-a creat intre noi doi. Cu chiu cu vai, am reusit sa imi deschid gura si sa rostesc incetisor, cu privirea lasata in pamant:

     -Vara trecuta, mi-am dorit sa ajung la un astfel de festival. Nu a mai fost posibil acest lucru.

     -Inca un motiv, pentru care nu trebuie sa renuntam, la toata nebunia asta. Nimeni nu va stii ce i-a lovit, Iana! din doar cativa pasi, a ajuns in fata mea, asezandu-se pe vine si prinzandu-ma de maini. Uneori, destinul ne joaca feste colosale. Una dintre ele, are loc chiar acum, aici. Ar trebuii sa inveti sa zambesti. Cat despre iubire... tu nu esti facuta sa iubesti ci total invers, esti sa fii iubita.

     -Eu vreau sa fac cu totul alt ceva, Caleb.

     -Iti schimbi specializarea, mi-a zis senin, batandu-ma pe dosul palmei pe obraz. In saptamana care urmeaza, vreau sa luam masa si sa discutam pe larg. Câteva zile iti ajung sa iti revii după fazele astea.

    -Am suficient timp, sa te ascult si acum.

    -Nu prea cred. Blonda deja se pare ca te cauta. Sunt ca si morti fara tine, nu-i vezi?

    -Nu ma intereseaza, i-am zis oftand.

    -Regina a dezastrelor, nu ai voie sa iti arati chipul brazdat de lacrimi. O astfel de persoana, mereu e cu un As in maneca, fiind cu doi-trei pasi inaintea tuturor. Ce traiesti acum, nu lasa sa te doboare, Iana. Si eu am avut parte de numeroase scandaluri, asa ca sunt in masura sa iti dau sfaturi. Continua sa faci ceea ce ai facut si pana acum, fetito. Daca ceea ce faci, enerveaza lumea, sa stii ca e bine. Esti pe drumul bun. Nu ezita sa ma cauti.

     A plecat de langa mine, sarind gardul de protectie si amestecandu-se in multimea de oameni ce dansa frenetic. Cara m-a intrebat daca s-a intamplat ceva, dar nu i-am raspuns la intrebare. Eram fascinata de naturaletia cu care mi-a vorbit. Stiam ca acolo afara, exista o groaza de oameni asemeni lui.

      Propunerea lui, a reusit sa ma bulverseze si mai tare. Pe moment nici macar nu realizam cele discutate.

      Cand m-am intors din nou la postul meu, facand schimb cu Xavier, pe scena era o alta formatie. Martin, Marc si ceilalti erau in backstage. Am evitat privirea lui Martin si mi-am continuat treaba. Am verificat din nou daca nu a aparut ceva neprevazut. Era modul meu, prin care le aratam ca mai am suficienta putere si incredere, in fortele proprii. Doream sa le arat ca nu îmi pasă de ei!

    In interior sunt praf si pulbere.

     Zambetele lor, a celor din jur, imi dau putere sa merg mai departe.

      Caleb are dreptate.

     Daca am reusit sa ii enervez in halul asta, chiar am facut ceva al naibii de bun. Am de-aface cu niste oameni lasi. Nimic mai mult sau mai putin. Au pus un oras intreg pe jar, pentru ce? Pentru o lansare ce oricum ar fi avut loc.

      Nu voi mai renunta la stilul meu de viata. Sunt o scorpie pana in maduva oaselor iar mai nou, o regina a dezastrelor.

      Am ramas acolo, ocupandu-ma de toate detaliile. Martin ma privea, surprins de implicarea mea si totodata, fiind tinut in loc de catre Marc, ce ii tot dadea explicatii. Tot ce am putut sa ii soptesc, in speranta ca imi va citi pe buze, a fost: Nu ma poti opri!

    Speram ca asta il va speria de moarte.

     Jocul de lumini si artificii, era incredibil. Muzica se aude perfect, iar eu in final pot sa ma desprind de realitate. In cateva ore, traisem atat de multe...

      Imi parea si mai rau, cand totul a luat sfarsit printr-o mare explozie de lumina si muzica! Se intamplasera atat de multe, incat focul de artificii, dat la ora cinci si ceva sase dimineata, parea sa aduca chiar el soarele pe cer. Am ramas alaturi de echipa, asigurandu-ma ca intreg perimetrul e evacuat cum trebuie.

     Intreaga experienta mi-a lasat un gust puternic de amar si praf. Relatiile ce s-au spulberat intre mine si multi de acolo, iar durere ingrozitoare din piept, m-au afectat cel mai mult. Sunt prea oarba sa vad, oportunitatea unui nou inceput in toata treaba asta.

     Din echipa, am ales sa plec ultima. Am lasat in urma mea muncitorii angajati special, pentru a se ocupa de demontarea scenei. Mi-am luat la revedere si am pornit pe jos, catre locul ce il numesc acasa. A fost dorinta mea sa fiu lasata in pace, macar pentru cateva ore.

     A fost cel mai lung drum facut de mine... un drum anevoios, plin de amintiri dureroase in clipa de fata. Poate ca acum inteleg intr-o oarecare masura, totul. Presentul asta... e de tot rasul... nu imi place deloc.

     Soarele lumina atat de placut, in dimineata asta. E o liniste mormantala in cartierul meu, acelasi cartier, ce acum a reusit sa dea o poveste intregii lumi. Pana la urma ai de toate in ea, nu? Eu una macar asa sper sa fie... sa nu fi fost totul absolut in zadar.

     Acum, ajunsa in fata scarii, simt cum picioarele mele cedeaza. Nimic nu pare schimbat, aici in fata. Masina lui Dimitri e inca parcata aici, ca toate celelalte. Abia ce am forta sa mai urc treptele. Gandul imi zboara catre acea gaura din perete si ma strange usor in spate. Cred ca deja am luat de mult timp, o decizie in privinta viitorului meu.

     Aici e bine. Nu tu fotografi sau oameni care sa te scoata din minti, cu intrebarile lor stupide. In final un moment si pentru mine, hm?

     Cu fiecare treapta urcata, imi doresc sa nu dau ochii cu Sonia sau cu oricare alt vecin. Nu sunt pregatita sa mai scornesc noi minciuni, pentru a ma scoate.

    Poate ca din obijnuinta, am apăsat pe clanta, amintindu-mi insa ca ar fi cazul sa imi scot cheile. Spre uimirea mea, usa era deja deschisa. Ma apuca groaza sincer. O singura persoana, ar putea fi aici... acum.

     Fara sa ma descalt in hol, am intrat in casa. O vad pe ea si sangele imi ingheata in vene. Pe masuta din sufragerie, in fata ei mai exact, e o sticla de vin iar langa, un paharul gol si curat ca lacrima. Doar eu stiu de existenta acelei sticle.  O țineam adesea pentru zilele cand o luam razna.

    Inca e pe tocuri si pare ca abia ce a ajuns, in locul asta. Parul si l-a prins intr-un coc de balerina iar mai nou, poarta ochelari cu rame mari. Ma priveste aprig iar eu simt cum genunchii ma lasa. E imbracata intr-o camasa alba simpla si o fusta neagra, cu talie inalta. Burtica ii e usor proeminentă si ma face sa ma gandesc la atat de multe chestii... e mai grav de cat am crezut, de vreme ce mama s-a intors acasa sa ma vada!

     -Iana, avem de discutat.