VÂNDUTĂ MONSTRULUI

Capitolul 31

Picatura cu picatura.

În liniștea camerei, numai apă curge din robinet. Mă holbez la el câteva minute lungi. La această valvă veche, la fel de veche ca orice în acest castel. Tot ce mi-a lăsat tatăl meu a fost timpul oprit, zidurile străvechi și amintirile cumplite.

Mi-am aruncat capul pe spate, l-am pus pe lateralul băii. Nu vreau să mă mișc. Apa ținea, nu permitea să mă clatine, să mă ridice. De parcă un pat al mântuirii, îmbrățișând și liniștind.
În această stare de somn, în care mă aflu acum, puterea se acumulează. Este colectat de pretutindeni din aer, din apă, din spumă de săpun și dintr-un tavan întunecat, care nu atinge strălucirea unei lumânări uleioase. Nu una, sunt multe. Dar chiar și reflexele lor roșii aprinse împiedică întunericul să se risipească. Mă uit acolo în acest spațiu fantomatic și văd ce se va întâmpla în continuare.

Leila a trebuit să fie dusă din nou la spital. Starea s-a agravat. După noaptea aceea, a încetat complet să înțeleagă cine este și unde se află. Îmi frânge inima acest lucru.
M-am întins, am ridicat mâna, mi-am atins fața cu degetele umede.  Câteva picături s-au scurs ca și cum ar fi lacrimi. Dar nu plâng. Nu, nu plâng. Indiferent de ce, voi suporta totul, așa cum am rezistat atât de mulți ani lângă tatăl meu.

Odată am plâns pentru ultima oară, când aveam doar cincisprezece ani. Atunci la grajd am auzit un zgomot puternic. M-am uitat după colț și l-am văzut pe tatăl meu biciuind calul. Pentru faptul că a la lovit cu piciorul și nu l-a lăsat să o înșele. Era furios. Sunetul pe care l-a scos calul nu a sunat nici măcar ca un nechezat, a fost gemetul unui animal. Am plâns, am stat după colțul grajdului, l-am urât pe tatăl meu și am plâns. Și acum aceste picături de pe obraz mi-au amintit de acele lacrimi.

Leila la clinică. Casa este goală.
Și mi-am dat seama, că poate trebuia să mă eliberez de povara care mă cântărea în tot acest timp. Și aceste evenimente au fost cele care au împins. Trebuia demult să o duc pe Leila la spital, deoarece cu fiecare nou atac devenea din ce în ce mai slabă. În ultimele zile, mi-a fost întotdeauna frică de starea ei, frică să nu țin cont. Și să o închid în cameră și să nu o lăs să plece, nu am putut. Și în fiecare zi s-ar putea întâmpla orice cu ea pe care încercam să nu îmi imaginez.

Leila este liniștită, dar aceasta este temporară și când vine criza, medicul nu știe. Îmi sfătuise de multe ori să-mi protejez sora de oameni, dar am continuat să o împing, încă speram la ceva.
Avem același sânge, dar eu am putut să mă controlez de mult timp, Leila nu a putut.
Mi-a fost frică să o trimit acolo, dar acum trebuie să accept. Leila a pus prea multe întrebări. Putea să înțeleagă foarte curând că acolo era o fată nouă.
Ultimul atac al surorii mele m-a făcut să fiu atent. Dar Leila a ajuns în continuare la etajul al doilea, în ciuda faptului că slujnicele au primit ordin să nu o lase să intre acolo.

Să fie în spital deocamdată. Acolo va avea o îngrijire decentă. Mă ocup eu de asta. Și nu numai asta mă face să nu plâng, amintirile cu lacrimi. Simt că asta îmi strânge inima într-un viciu ascuțit - o taie, o lovește, o înțeapă și o aruncă.

Astăzi, imediat ce am intrat în casă, am urcat la etajul trei. Știam că nu este nimeni acolo, dar am mers acolo oricum. Am vrut să mă întorc acolo unde totul se oprise. Să îmi amintesc, să simt.

Și m-am trezit în cameră gri după două săptămâni de închisoare, am stat în fața postului, l-am privit și am trăit prin amintiri acea seară, din nou în acea noapte...

Și acum, întins într-o cadă fierbinte - pentru a îmi relaxa simțurile, mi-am dat seama că voi săpa pământul, voi distruge pe toți cei care îmi intră în cale, dar o voi găsi pe cea pe care am cumpărat-o și am pierdut-o. Va fi din nou a mea, indiferent ce ar costa, oricât de mult efort, bani și timp ar fi nevoie.

Cameră gri, da da, nu roșie. :))) Și dacă ați văzut imaginile pe care le-am postat în capitolele trecute, păi era doar pentru atomosferă sau de un exemplu dedicat capitolului. p.s ascultați melodia de mai sus 😍😍😍!