VÂNDUTĂ MONSTRULUI

Capitolul 51

Biroul unde am fost condusă are pereți gri. Stau aici de mai bine de o oră și simt câteva perechi de ochi curioși care mă privesc. Încerc să nu tremur, să mă calmez, dar privirea mea bate constant împotriva oglinzii de pe perete. Acolo, îmi văd reflexia. Chipul palid, părul nu prea pieptănat. Mă uit și mă întorc imediat. Știu că acești oameni sunt acolo în spatele oglinzii. La fel ca în filme. Doar aceasta este realitate.

Ușa s-a deschis. Un bărbat a intrat în cameră. Tot același om enervant care se târăște mereu spre mine. A mers de-a lungul perimetrului și s-a oprit în fața mesei la care stăteam. Puse o mapa roșie pe masă cu o înflorire. El s-a oprit și toți mușchii mi-au tremurat violent. Bărbatul se așeză vizavi, își încrucișă mâinile pe dosarul din lacăt. A trebuit să aștept cel puțin ceva atât de mult, încât am fost chiar încântată de sosirea lui și am fost chiar gata să povestesc tot ce mi-a cerut. Dar când i-am privit fața, a devenit imediat clar că intenționează să memoreze totul ce voi zice, chiar de la începutul vieții mele. În ochii lui, nu numai o întrebare, nu numai curiozitatea, ci și altceva care mă privește numai pe mine, personalitatea mea și chiar corpul meu.

S-a uitat la față, dar părea să mă examineze tot. Complet. Desigur, numai ceea ce este vizibil deasupra mesei. Dar dacă nu ar exista masa, această privire fixă ​​și-ar extinde granițele. Omul a tăcut un minut. Nici eu nu am nimic de spus și m-am uitat în jos la degete, doar să nu mă uit la acest om.  Fața lui neguroasă, cu câteva cicatrici recente persistente, părea intimidant de periculoasă.

Acum nu mai voiam nimic.

"Viola, spune-ne, te rog, în ce circumstanțe l-ai cunoscut pe Eric Costillo?"- a spus bărbatul.

Exact la asta nu mă așteptam. Confuză. Roșită. Și... am început să inventez.

"Afară. El a venit și m-a întrebat cum să ajungă la o stradă. Nu-mi amintesc care."

Omul m-a privit în ochi. Simt - că nu crede. Dar ce mai rămâne pentru el.

"De câte ori te-ai întâlnit cu Costillo."

"De două ori."

Din nou acea privire de neîncredere.

"Bine, să fie așa cum zici, poți spune ce anume vi s-a ațintit la el. De ce l-ați vizitat exact în diferite părți ale orașului de două ori? Ți-a plătit?"

"Nu sunt o prostituată."- i-am spus indignată și se aștepta clar la această reacție.

"Ce atunci? Poate că astfel de sentimente au apărut între voi pe parcurs, dacă vă sună plecați oriunde el zice. "

"Și dacă există sentimente, care-i treaba voastră?

"Știți că acest om este un criminal și că în țara sa natală i s-a deschis un dosar penal?"

"Nu știu."

"Am înțeles, spune-ne bine despre ce s-a întâmplat în apartament."

"Ce să spun?"- Arătam neîncrezătoare.

Chiar nu este clar ce anume ar putea fi în apartament.

"Ce ați făcut, despre ce ați vorbit?"

"Am făcut sex și nu am vorbit despre nimic"- i-am spus și m-am uitat sfidător la bărbat.

Buzele îi tremurau cu un zâmbet abia perceptibil. De parcă ar fi știut deja ce facem acolo, dar ar fi vrut doar să audă de la mine.

"Chiar așa în tăcere, două zile?"

"Nu în tăcere."

"Dar cum?"

"Dvs când faceți sex - tăceți?" -am decis să nu mai fiu jenată și să-i răspund la întrebările sale blânde cu întrebări blânde.

A zâmbit mai tare, s-a uitat la mine. Și am simțit ceva care mi-a strâns degetele. El a mai pus câteva întrebări, apoi a scris ceva pe o bucată de hârtie și mi l-a înmânat.

"Poți fi liberă. Dar dacă îl vedeți pe Costillo sau vă va contacta, este obligătoriu să ne sunați aici la acest număr. Bărbatul întinse o carte de vizită."

Privind în ochii lui, am întins mâna și am luat o bucată de hârtie. Dar nu a eliberat-o imediat. Tipul neplăcut. Felul în care se uita la mine m-a făcut să îmi fie mai frică. Dacă aș fi singură cu el și nu sub camere, este chiar înfricoșător să-mi imaginez cum ar putea fi. Am ieșit afară din secția de poliție.

Unde să merg, ce să fac?

M-am uitat în jur. Oamenii trec, mașinile conduc. Viața merge înainte. Voi trăi și voi aștepta noutăți. Asta e tot ce pot face acum.