VÂNDUTĂ MONSTRULUI

Capitolul 35

"Oh tu! Unde te-ai pregătit așa?"- Dasha se opri la ușă și mă privi admirativ- "ceea ce... nu credeam că ești așa."

Părea ca și cum mă fi prins într-o crimă. Dar eu pur și simplu m-am îmbrăcat mai diferit astăzi.

"Eh nu, așa doar, doar am măsurat" - m-am descălțat rapid.

"Mergi undeva?"

"La o întâlnire."

"Ei bine, sigur se va excita imediat ce te va vedea. Și nu numai el, garantez."

Blugii, tricourile și hanoracele sunt hainele mele obișnuite. Rapid, confortabil, cald. Dar astăzi, întorcându-mă în cameră, am scos tocurile stiletto ascunse în dulapul superior.

De ce i-am luat?

Este clar de ce, să merg la hotel la Eric. La urma urmei am vrut să-l văd ? Am vrut.
L-am așteptat? Am așteptat.
Deci, de ce să mai întrebăm - de ce pantofi. Rochia. Cea, care credeam că niciodată nu o să fi necesară, dar mereu am purtat-o după mine. Roșie.

Nu, asta este o prostie.
Să plec în așa hal la el la hotel, înseamnă a semna - de ce am venit acolo. Dar de ce? Acest lucru ar putea însemna altceva. Că nu sunt chestia lui. Mă port cum vreau, mă îmbrac cu ceea ce vreau - și ca proprietară pe viața mea. Să vadă că nu va putea să mă cumpere, să mă ia și să mă ducă. Poate chiar să-i râd în față. Să îi spun ceva neplăcut, că să rețină  pentru totdeuna, el pentru mine e un nimeni și un nimic.

Ce tot spun eu? El oare e un - nimeni? Doamne, de ce spun asta? 

Îmi dau ochii peste cap.
Dasha scotoci în dulap, își schimbă hainele și plecă. Și am stat din nou la oglindă și mi-am tras din nou pantofii. Da, este neobișnuit. Dar chiar mișto.
Părul se află frumos pe roșu coral și ochii sunt bine nuanțați. M-am plimbat prin cameră înainte și înapoi și nu am putut îndrăzni să fac un pas în afara acestei camere.

Unde voi merge?

Dacă vrea să mă vadă, să vină.
Totul nu este corect și totul este greșit. Desigur, mi-e teamă. Mi-e atât de teamă că până și mâinile îmi tremură ușor. Dar și mai mult din această frică, vreau să-l văd pe Eric. Această dorință doar mă bântuie. Nu voi putea trăi până mâine sau duminică.
Dar dacă vin astăzi, el va crede că sunt nerăbdătoare și vreau...

Cui îi pasă ce crede.

El a venit și va pleca, iar eu voi rămâne aici. Și totul se va sfârși astăzi. Dar trebuie să-l văd, trebuie să întreb de ce sau pentru ce. Trebuie să-l întreb ceva, dar nu știu exact ce anume.

Mi-am pocnit degetele, și mi-am mușcat buza de jos. Și am simțit că nu mai pot fi în această cameră. Trebuie să-l văd. Chiar și după ce îl văd, plec de îndată. Dar această nemulțumire și nerăbdare m-a enervează și mă împinge spre ieșire.

Trebuie să merg acolo.

Și asta e tot.

Nervoasă, m-am ridicat de pe pat, m-am întors la oglindă, m-am uitat la rochie, la pantofi, la buze și la păr. Ar trebui să mă vadă așa. Chiar dacă nu sunt eu așa.
Voi juca acest rol, nu pot să nu-l joc. Nu pot. Vreau să-l văd.
Am înghițit în sec, am strâns ochii pe o clipă și am respirat lent.
Mi-am luat geanta și am ieșit din cameră.

****

Șoferul de taxi m-a privit cu o privire care m-a făcut să mă simt inconfortabilă și am regretat că am sunat la un taxi. Însă accesul la hotel cu autobuzul nu a putut fi pus în discuție și, într-un fel, nu am vrut să mă arăt într-o astfel de ținută în autobuz.
M-am plimbat în jurul pensiunii sub privirea tuturor celor care erau acolo, îmi doream deja să mă întorc și să mă schimb. De ce am pus toate astea pe mine?
Însă taxiul era deja parcat la veranda și am intrat rapid în el pentru a mă îndepărta de ochii celorlalți.
Când m-am așezat, mi-am dat seama că sunt o proastă. Că toată această idee este o prostie și nu vreau să dovedesc nimic nimănui. Și din nou, înainte de a decide - este deja prea târziu, mașina a început să se miște.
La jumătatea drumului, mi-am amintit că nu dădusem adresa și că mergeam în jurul orașului timp de cinci minute într-o tăcere deplină. Privind pe fereastră , copacii se înlăturau, orașul începe să se scufunde în nenumărate lumini multicolore.

"Unde mergem?" - l-am întrebat pe șofer.

"Acolo unde ați spus Dvs."

"Dar nu am spus nimic."

"I-ai spus dispecerului, la hotelul Paris."

"Ah, dispecerul, am suflat ușurată."

Din nou caut o captură unde nu există. Bine, hotelul e hotel.
Să aflăm și să terminăm cu asta.

Mașina s-a oprit în fața luxosului verandă a hotelului. I-am plătit șoferului. Chelnerul în uniformă a deschis ușa taxiului și mi-a întins o mână cu mănuși albe. I-am întins mâna către el și am coborât din mașină.

"Vă rog"- bărbatul a arătat spre verandă și m-a condus puțin.

Ușile uriașe s-au deschis și am intrat într-o sală imensă cu trei coloane rotunde în mijloc și mai mulți palmieri la capete diferite. M-am oprit și m-am uitat în jur. Și dintr-o dată, pe una dintre canapele l-am văzut pe John. S-a uitat la mine, a închis ziarul, l-a aruncat pe canapea și s-a ridicat.
Chiar acum, dintr-un anumit motiv, m-am bucurat să-l văd.

"În sfârșit, eu deja așteptam" - a spus el și a zâmbit.

"Știai că voi veni?"

"Bineînțeles că știam. Dacă nu ai fi venit, era să vin eu."

"Nu trebuia."- am glumit și am ridicat mâinile arătând că sunt aici.

John mi-a aruncat o privire rapidă. Dar în această privire ca întotdeuna nu e nimic.

"Vă rog"- arătă el spre ușile oglindite ale liftului.

Ridicarea nu a durat mult până să se ridice. Hotelul are doar șase etaje. Am urcat pe locul șase. Acolo nu am mers mult de-a lungul coridorului lung. L-am urmat pe John și m-am simțit din nou speriată.

De ce am venit? De ce m-am îmbrăcat în toate acestea? Ce vreau să dovedesc? Dar e prea târziu. Ne-am oprit la ușă. John a bătut și am auzit o voce familiară care are puteri asupra corpului meu:

"Întră."

"Domnișoara Viola." - spuse John și deschise ușa.