VÂNDUTĂ MONSTRULUI

Capitolul 39

A doua oară, am ridicat mâna pentru a-mi trânti palma pe fundul Violei suculent, dar dintr-o dată și brusc s-a auzit o bătaie la ușa camerei, un bas surd din fața ușii a spus:

"Domnule Costillo, deschideți, poliția!"

Când mi-am întors capul, s-a revărsat apă pe fața mea. Mi-am trecut mâna peste față iritat.

"Ce naiba?"

Viola se întoarse speriată și se lipi de perete. Avea groază în ochi.
Ea, ca și mie, nu-i plac ofițerii de poliție? Poate chiar mai mult decât mine, se vede pe ochii ei. La urma urmei, în Spania au încercat să scoată din ea adevărul despre mine. Nu am avut încă timp să aflu prin ce metode. Sperăm că nu se va întâmpla de data aceasta.

"Stai aici."- am spus, ieșind de sub duș și apucând un prosop.

Am îndepărtat rapid umezeala, și-am îmbrăcat un halat alb de hotel și m-am dus la ușă.

"Ce s-a întâmplat?"- am strigat nemulțumit, apropiindu-mă.

"Deschide, poliția!"- a repetat vocea și nu am ispitit soarta, am deschis ușa.

Trei persoane au intrat odată în cameră, disperați. Unul s-a dus la ușa băii.

"Acolo nu ai voie."- am întins mâna.

La care acest om s-a oprit la ușă, a bătut și a spus:

"Îmbracă-te și ieși afară."

Ușa se deschise și Viola ieși. La fel ca mine în halat alb de hotel. Chiar și în el, era frumoasă. Am văzut contururile trupului ei subțire, întrucât toți ceilalți au aruncat imediat o privire asupra ei. Viola a ieșit și s-a oprit lângă perete, cu mâinile lipite de piept. A făcut-o bine, altfel toți acești oameni îi puteau vedea sfarcurile. Și apoi, cu siguranță, monstrul meu interior s-ar fi înfuriat mai devreme decât era necesar. Și acest lucru nu ar trebui permis.
Sunt într-o țară străină și în fața mea sunt polițiștii.

"Explicați-mi, ce se întâmplă? - am întrebat cu voce încrezătoare neluându-mi privirea de la Viola, după care privindu-i pe ei.

"Domnule Costillo, prezența dumneavoastră în țară nu este de dorit. Vă rog să vă împachetați lucrurile, astăzi veți fi trimis înapoi în Spania."

"Care-i motivul?"- M-am uitat cu nemulțumire la vorbitor, evident cel principal.

"Personalitatea Dvs."

"Acest lucru este amuzant. Voi vă puteți auzi? Personalitatea mea este inacceptabilă țării voastre? Vă auziți ce spune-ți? Adică, când m-au lăsat să intru aici, personalitatea mea a fost plăcută?  Ca investitor și om de afaceri care urmează să investească într-o afacere aici în România. Și o zi mai târziu, personalitatea mea a devenit deja inacceptabilă. Ce s-a întâmplat?"

"A existat un semnal din partea autorităților spaniole că poate puteți fugi de justiția legală."

"A, asta. Dar la urma urmei, sistemul de justiție spaniol nu părea să aibă plângeri împotriva mea când am ieșit în zbor."

"Nu mai este treaba noastră.  Autoritățile spaniole au depus o cerere și suntem obligați să răspundem la aceasta. Ca parte prietenoasă. Acum veți fi escortat la aeroport, de unde veți lua un zbor de serviciu, sub supravegherea poliției."

În tot acest timp mă uitam la persoana cu care vorbeam, apoi m-am uitat la Viola și am văzut-o ștergându-și lacrimile. În acel moment nu știam ce să fac, ce să spun pentru a mă apropia de ea și a o mângâia. Am făcut un pas, dar persoana care stătea lângă ea mi-a blocat drumul.

"Pregătiți-vă dl. Costillo" - și apoi s-a întors și i-a aruncat o privire lui Viola care m-a neliniștit.
Cine naiba se crede el pentru ea - cred că îmi dau seama.

"De întâi lăsați-o să plece ea."- am spus.

"Nu Dvs. sunteți cel care stabiliți condițiile aici, grăbiți-vă să mergeți la aeroport."

Este complet de neînțeles ce este defapt, dar am decis că ar fi mai bine să nu mă cert, astfel încât să nu mă încătușeze. Atunci va fi și mai rău. Am deschis dulapul, mi-am scos hainele, m-am întors, toți au stat și s-au uitat la mine.

"Întoarceți-vă."

"Un minut."- unul dintre ei s-a dus la dulap, a cercetat hainele, de parcă eu așa am să țin pistoalele sau cuțitele în buzunare.

"Ai crezut că am o armă acolo?" - am rânjind.

"Bună glumă." - a spus bărbatul amenințător și s-a îndepărtat.

M-am îmbrăcat, mi-am trecut degetele peste părul scurt, am scos geanta cu care venisem. M-am întors și m-am oprit. M-am uitat la Viola, iar ea doar își ștergea lacrimile care îi curgeau pe obraji.

"O să vin după tine"-am spus- "peste un an."

Zâmbi printre lacrimi și dădu din cap.

"Este suficient."- omul îmbrăcat în formă de poliție a pus mâna pe umărul meu.

Așa de tare am vrut să mă întorc și să îi rup fiecare deget și fiecare dinte din gură să îi scot, dar, m-am calmat privindu-l.

"Pot măcar să-mi iau rămas bun?  Sunteți oameni sau cine?"

"Îți arăt acum..."

"Sergiuuu!"- l-a întrerupt șeful său la jumătatea propoziției- "lasă să își ia rămas bun, nu ia mult timp."

Sergiu s-a îndepărtat, iar eu m-am apropiat de Viola. Am încercat să îi memorez fața, ochii, părul.
M-a atins cu degetele umede și mi-a lăsat o pată umedă pe cămașă. Viola se întinse și se ridică în vârful picioarelor. Iar eu m-am aplecat și i-am sărutat buzele dulci.