VÂNDUTĂ MONSTRULUI

Capitolul 55

A trecut un an

Prezentarea diplomelor a avut loc într-o atmosferă solemnă. Toată lumea era fericită și râdea. Care erau alături de părinți lor, care cu prietenii lor și unii cu iubiții lor - sărutându-se înfometați cu zâmbetul pe buze. Și aceasta nu este o glumă, atât de mult de studiat și, în cele din urmă, toate studiile mele s-au terminat. Desigur, am vrut să zbor rapid pe ușile universității și să nu mă mai întorc niciodată acolo.

A fost o mică tristețe. Dar foarte puțină.

Am absolvit universitatea. Acum sunt specialistă. Mai departe, dorința nu a apărut, deși am fost invitată la magistratură, nu am mers. Nu vreau. Suficient.

Voi găsi un loc de muncă. Am apelat deja la reclame. Am fost în câteva locuri pentru un interviu. Salariile sunt mici, dar pentru moment acest lucru este suficient de bun pentru mine. Am nevoie de cel puțin o experiență de lucru.

Vara este în toi. Mă voi odihni o săptămână și voi înainta într-o viață nouă.

Voi închiria un apartament săptămâna aceasta. E și timpul să părăsim căminul. Lucrurile au fost colectate. Tot. Am fost să văd câteva apartamente. Nimic, normal. Încă una și voi alege ceva. Pentru prețul pe care îl pot plăti sunt puține oferte.

Azi mă voi uita la al treilea apartament. M-am pregătit, m-am îmbrăcat, și m-am machiat. Cobor în hol. Paznicul se ivise în fața mea , mă întâlnise.

"Oh, iar eu chiar acum mă îndreptam după tine."

"Și ce este, voi da salteaua când voi pleca, nu voi dormi pe scânduri."

"Nu, nu pentru asta, am vrut să îți spun că te întrebă bunicul tău acolo."

"Bunicul?"

Înăuntru, totul s-a întors pe dos, simțeam cum toata încăperea se învârtea. Bunicul.

Am simțit că degetele încep să tremure, transpirația mi-a apărut pe frunte. Un an. Nimic pentru un an întreg. Nici o scrisoare, nici un apel telefonic, nici un singur cuvânt. Nici unul. A trecut mult timp până am început să trăiesc așa cum am trăit, să mă gândesc la altceva. A trecut un an întreg. Anul speranței, credinței, iubirii. Un an de disperare, dezamăgire și amărăciune.

M-am gândit dacă va veni Eric, dacă mă va invita cu el, aș spune doar că nu. Nu pot. Nu mă pot duce. Este de ajuns.

Cât m-am răzgândit, câte concluzii am făcut. De câte ori mi-am dat seama că a fost o greșeală. Coincidență nebună. Resping. Am respins și mi-am jurat că nu voi merge. Nu ma duc nicaieri.

Vreau dragoste obișnuită.
Simplă. Vreau copii. Un mic apartament confortabil. Nu vreau încuietori și cătușe, bici și bastoane. Nu vreau.

"Viola."

M-am cutremurat.

"John."

El este la fel ca atunci, acum un an, nu s-a schimbat deloc.

"Am venit după tine."

"După mine?"

"Da, după tine."

"Bine. Eric este aici?"

"Nu, nu este aici. Știi că ar putea avea probleme dacă va încerca să intre în această țară."

"Și unde este?"

"Foarte departe. Acolo unde nici o lege a vreunei țări nu îl pot obține."

"E pe insulă?"-am întrebat în glumă.

"Da, este pe insulă. Te așteaptă."-spuse serios.

"Deci totul este în regulă cu el?"

Am stat în fața lui John și în capul meu avea loc o bătălie. O luptă acerbă cu mine. Gândurile s-au repezit reciproc, s-au luptat. Nu știam ce să-i spun lui John.

"Dă-mi cinci minute, mă duc să-mi fac bagajele."

"Bine. Te aștept aici."-spuse el și se duse la canapeaua murdară. Singurul din hol.

M-am întors și am plecat în camera mea. Când am intrat, am închis ușa. M-am așezat pe pat. Toate cele cinci minute am stat și m-am uitat la un moment dat. Și apoi m-am ridicat și mi-am luat geanta. Am aruncat o ultimă privire în cameră și am ieșit. Trebuie să îl văd, în tot acest an îmi era gândul doar la el și credeam că îl voi uita cât de curând și că va dispărea din viața mea, dar nu - mereu îmi apărea în visele mele, cum mă tortura cu palmele lui, cum îmi sărutase tot corpul. Îmi e dor de el și asta nu am vrut să recunosc.

Da, eu plec la el, la Eric.

Aici nu e nimic de gândit.