Mr. Gentleman

Capitolul 14

Cutiile din brațele mele atrăgeau atenția tuturor persoanelor care lucrau în compania tatei și asta mă făcea să mă întreb ce era atât de ciudat încât aproape toată lumea se holba de parcă ar fi văzut un extraterestru? Ei bine, comandase mâncare pentru prânz și mă îndreptam spre biroul lui Constantine cu gândul că aveam să îmi răscumpăr graba de ieri seară. Speram să nu îi fi schimbat părerea despre mine, căci existența lui erau un foarte importantă pentru stabilitatea mea emoțională. Bărbatul știa foarte bine cum să îmi redea încrederea și cum să nu mă scufund atunci când problemele se întețesc și asta nu-mi spunea decât că nu ar trebui să-l las vreodată să se îndepărteze de mine. Da, poate suna absurd să fac una ca asta, însă sentimentele bune pe care le aveam în privința lui îmi creau încă o dată imaginea că el era singura persoană apropiată din viața mea.

Cu inima bubuind de emoții și tot felul de îndoieli în minte am bătut rapid cu degetele în ușă și după ce i-am auzit vocea frumoasă murmurând un intră hotărât, am putut să simt cum voi leșina efectiv. Unele întâlniri cu asociatul meu erau foarte relaxate, însă altele se simțeau de parcă aș fi susținut un examen greoi și nu îmi puteam explica de ce se întâmpla așa.

— Hei, am murmurat în șoaptă de îndată ce am văzut cum vorbea la telefon. Îmi făcuse semn cu degetele să intru în birou și bineînțeles că avusese grijă să îmi zâmbească frumos înainte să revină la a continua conversația.

Deși mă invitase să mă fac comodă, nu voiam să îi invadez intimitatea și să ascult în mod direct despre ce vorbea, însă am avut noroc că bărbatul din fața mea a terminat de vorbit un minut mai târziu. Imediat ce își pusese telefonul deoparte, se ridicase de la birou și mă cuprinsese într-o îmbrățișare strânsă și legănată care trebuia să recunosc că îmi crea sentimente confuze. Pe cât de dumnezeiască și plăcută era, pe atât de greșit și de dusă la extrem era îmbrățisarea.

Ezitasem pentru început să îmi duc mâinile pe spatele lui, însă am cedat în cele din urmă și am cuprins între degete materialul sacoului pe care îl purta.

— Ești în dispoziție pentru un prânz cu mine? am glumit cu el imediat ce ne-am despărțit din îmbrățișare și nu m-am putut abține să nu-i zăresc zâmbetul atât de larg și de frumos pe care îl afișa des prin preajma mea. Ce tot vorbeam aici? Îl analizam pe Constantine într-un mod absolut nepotrivit și câteodată mă gândeam că mă duc prea departe cu gândurile atunci când vine vorba de bărbatul din fața mea.

— Bună, Ira Kline! evitase să-mi răspundă la întrebare și mă salutase tachinant semn că mă mai văzuse și eu nu îl salutasem.

— Constantine? Nu-mi mai vorbi cu atâta respect, l-am certat cu zâmbetul pe buze, având grijă să așez mâncarea pe două farfurii în așa fel încât să arate mai bine decât în acele cutii de carton. Îl simțeam plimbându-se prin jurul meu și oprindu-se din când în când pentru a-mi analiza talentul de a pregăti masa. Îmi pare rău că trebuie să mâncăm în birou, însă situația în cauză nu-mi permite...

— Ira, se oprise brusc, păstrându-și ochii intenși asupra mea semn că obosise să mă tot audă cerându-mi scuze. Știu perfect cum te simți și prin urmare te înțeleg, mă asigurase în timp ce se așezase pe birou, folosindu-se doar de coapsa stânga pentru a putea sta cât de cât confortabil. Felul în care arăta astăzi îmi provoca palpitații în piept, dar asta nu era ceva nou, Constantine arăta bine indiferent de situație.

— Au susținut ședința? am făcut referire la adunarea asociaților pe care am ratat-o datorită programului aglomerat pe care îl aveam fixat dinainte. Eram curioasă dacă mai aveam vreun drept de decizie sau nu în proiectul acela. Ia loc, l-am rugat cu un zâmbet absolut fals pe chip, încercând să mă mint că nu sunt afectată de hotărârea luată.