Ira avea optsprezece ani, cânta la pian, participa la evenimente de caritate și spera că într-o zi avea să calce pe urmele mamei, mai exact, avea să croiască rochii pentru cele mai frumoase femei din oraș. O cerere în căsătorie de la o persoană neaș...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
I R A K L I N E
— Cum adică Jackson e concediat? Dimineață m-a condus până la întâlnirea cu Emmerson, am exclamat uimită, stârnind un soi de tensiune între mine și tata și extinzând-o asupra Angelinei.
— Cum îndrăznești să-mi ceri socoteală pentru ce fac cu angajații mei? ridicase tonul enervat, luându-mă prin surprindere și pe mine și pe Angelina. Am dat de naiba cu el! Ce crezi că merită un om care nu-și face treaba, hm? mă luase la întrebări de parcă aș fi făcut ceva teribil. De ce îmi vorbea așa, la naiba!
— Ar fi fost corect să fiu anunțată ca să pot să știu cum îmi organizez treburile, am bătut foarte puțin în retragere, simțind că aveam să facem un adevărat show în fața angajaților.
— Corect ar fi să muncești, nu să te plimbi, Ira! Treci în biroul meu. Acum! țipase la propiu la mine, speriindu-mă suficient de tare încât să nu-l mai pot privi în ochi. Angelina se agățase imediat de brațul lui într-o încercare disperată de a-l calma.
— Iubitule, te rog! vocea subțire și inocentă îmi răsuna în urechi, amuzându-mă teribil. Situația nu era deloc roz, însă nu puteam să nu îmi dau seama de felul în care tata se lăsa manipulat de femeile din viața lui. Nu ascultase o singură dată de mama sau de mine, însă Angelina îl calma imediat.
— Ce mă rogi, Angelina? Unele chestiuni nu pot fi rezolvate decât așa când vine vorba de Ira, tata mă mai dezamăgise încă o dată, lăsându-mă mută la propriu de uimire. Ce mai era de zis într-o situație ca asta? Pentru ce mă chema în biroul lui? Ca să țipe la mine și ca să scape de stresul de la muncă? Pentru informația lui, nu eram sacul de box în care să lovească de fiecare dată când avea chef.
— Hai să nu facem o scenă aici și acum, se uită și angajații!! Angelina îmi aruncase o privire în grabă, primind din partea mea o încruntătură de toată frumusețea. La naiba cu ei doi!
— Ira, te miști imediat spre birou. Am multe chestiuni de discutat cu tine în seara asta, nu te gândi că scapi! mă avertizase înainte de a face ce îmi ceruse. Înghițisem în sec în drumul meu spre camera lui de lucru și nu știu ce mă mai ținea în a nu lăcrima, felul în care singurul meu părinte mă lăsa rece.
În mai puțin de două minute m-am cufundat într-un scaun tapițat cu piele și am așteptat sub murmurul glasului Angelinei ca tata să își onoreze propunerea de a mă certa bine în birou. Nici nu terminasem bine de vorbit în mintea mea, căci mă și speriasem de ușa trântită din spatele meu. Foșnetul materialului pantalonilor generat de pașii tatei îmi crescuse anxietatea și momentul în care și-a luat locul în scaun m-a făcut să îmi promit că mă voi ține tare și că nu voi fi afectată de oricât de urât mi-ar vorbi.
— Ce-i cu atitudinea asta a ta sfidătoare, Ira? Cu ce preț mă întrebi despre angajații mei și de când? întrebările pe care mi le pusese erau gândite în așa fel încât să nu le pot răspunde. Am icnit când mi-am făcut curaj să îi surprind privirea, căci mi-am amintit cât de bun obișnuia să fie și cât de mult l-am idolatrizat după moartea mamei.
