Blue

PROLOG

Moșia ducelui de Rothgar,
Decembrie 1790

— Un sărut, Bethany, îi șopti iubitei lui Rhys, contele de Clare, baronul de Pelham și Stanner și baronet de Pelham, viitorul duce de Newcastle, și rânji. Oricum vei fi a mea într-o bună zi. Mâna băiatului rătăci pe șoldul iubitei, apoi mai sus până ce o trase în brațele sale.

— Tata mă omoară dacă știe că sunt singură aici, fără însoțitoare, șopti fata, dar ochii ei sclipiră plini de fericire. Bethany, în cu doar un an mai mică decât el, era fiica contelui de Stratford. Avea părul negru și ochii căprui, fiind destul de scundă, însă rumenă în obraji, și avea un piept micuț. La cincispreze ani, Rhys știa deja ce putea face cu pieptul acela. Îi plăcea să îl chinuie, să îl facă să se roage de ea, să o implore. Nu azi, Clare. Băiatul mormăi și se aruncă spre ea, lipindu-și buzele de ale sale. Oh, dar Bethany era cea mai dulce, cea mai scumpă. Rhys!, icni fata, dar continuă să râdă. Nu cred că ar trebui... Apoi se desprinse de el șocată. Dacă... dacă rămân însărcinată?

Rhys se opri și o privi amuzat, pregătit să îi spună că nu așa se făceau copiii și că oricum nu ar fi contat, pentru că el voia ca Bethany să fie contesa lui și, într-o bună zi, ducesa lui, dar nu avu timp, pentru că pe chipul fetei se citi groaza și se aruncă în cealaltă parte a boxei. Rhys se întoarse pentru a vedea ce o speriase atât de tare pe iubita lui. Era o copilă, o fetiță de cinci sau șase ani probabil, cu părul cârlionțat și blond și ochii albaștri și mari care ținea în mâini ceva și care îi privea tăcută. Fusese acolo când intraseră ei? Rhys nu mai știa. Își simțea corpul atât de înfierbântat, încât nu puea spune dacă fusese sau nu acolo.

— Cred că e orfana lui Colt Cardinham, zise cu degetele tremurânde Bethany. Ne-a văzut, Rhys! Ne-a...

— Nu sunt orfană, se încruntă copila în direcția ei, iar buzele ei mici și trandafirii se țuguiară. Rhys zâmbi. Tatăl meu este Colt Cardinham, iar pe mama o cheamă Christina. Iar eu am apărut în viața lor cu două luni în urmă. Și nu cred că a fost printr-un sărut.

Rhys râse, conștient de faptul că un copil de cinci ani îi dădea lui Bethany lecții de biologie. Se apropie ușor, atras de buclele blonde, și se aplecă pentru a o vedea mai bine. Era deja mai înalt decât mulți băieți, moștenind constituția tatălui său.

— Și pe tine cum te cheamă?, o întebă.

— Blue, îi zâmbi copila.

Bethany se apropie temătoare, strângându-l pe băiat de braț.

— Dacă ne-a văzut, reputația mea este distrusă. Nu cred că vreau să mă mărit de la paisprezece ani, Clare! Dumnezeule, sunt distrusă!

— Taci acum, Bethany, îi șopti el, fascinat de jocul de lumini din ochii lui Blue. Oricum am jurat să mă însor cu tine. Așteaptă încă trei ani, Bethany și nu va trebui să îți faci griji dacă suntem sau nu văzuți. Totuși, promite că nu vei spune nimănui ceea ce tocmai ai văzut, i se adresă copilei cu seriozitate.

— De ce aș spune?, se încruntă fata. Eu eram aici pentru ea. Își deschise palmele și îl lăsă să observe o vrăbiuță. A fost bolnavă câteva zile, iar eu și mama am îngrijit-o. Acum o duc înapoi afară ca să fie cu surorile ei.

Bethany strâmbă din nas când văzu mica pasăre, în timp ce contele rămase profund mișcat. Era ceva incredibil la Blue, la curajul ei și lipsa de inhibiții.

— Haide, Clare!, îi zise Bethany. Trebuie să mă duc la tata.

— Nu o putem lăsa aici, Bethany, spuse Rhys. Nu e loc sigur pentru un copil. Dacă se rănește? Îmi dai mâna?, o întrebă băiatul, iar Blue îl privi circumspectă până ce cedă. Dă-o la mine!, o îndemnă, iar fata transferă pasărea în palma lui mare, ținându-se de cealaltă mână a lui. Unde ziceai că e cuibul lor?

— Nu vorbești serios!, strigă Bethany în urma lor. Clare! Rhys! Credeam că vrei un... un sărut!

— Avem timp pentru asta, Bethany!, îi strigă Rhys în timp ce își trecea degetele prin buclele lui Blue. Ce nume neobișnuit ai!, se auzi vocea băiaului.

— Tata mi-a spus așa. Glasul fetei șovăi, apoi oftă, iar ochii ei mari îl priviră. Știi, el nu este tatăl meu, dar mă lasă să îi spun așa. Nici Christina nu este... mama mea. Chipul fetei se bosumflă. Prietena ta avea dreptate; sunt o orfană.

— Eu cred că ai o casă, Blue, îi spuse băiatul. Și acum ai și prieteni. Privi în urma lui la Bethany. Nu te lăsa intimidată de prietena mea. Te place și ea, crede-mă. E imposibil să nu te placă cineva, micuțo!

Chipul drăgălaș al fetei se aprinse, iar mâna ei mică îl prinse și mai tare.

— Și tu îmi placi, Clare, chiar dacă ai nume de fată.

Rhys izbucni în râs, începând să-i explice cum acela era, de fapt, titlul lui, nu numele său. În spatele lor, Bethany fierbea de nervi, considerând pe bună dreptate că albastrul era culoarea pe care nu avea să o mai poarte niciodată de acum încolo.

Acest capitol apare ca un pasaj și în cartea „Arșița din decembrie", în capitolul 7 „Albastrul e culoarea morții". De altfel, deși cartea se poate citi fără lectura prealabilă a seriei „mamă" (seria Familia Cardinham), pentru o mai bună înțelegere a acțiunii recomand lectura prealabilă a volumului „Vrăjiți". Succes!