Blue

CAPITOLUL 8

Bărbații care promit totul mint. Alege-i doar pe cei care promit prezentul. Numai proștii vor crede că știu viitorul. Nu ai nevoie de proști în viața ta, copilă.

- din Sfaturile lui Colt Cardinham pentru Blue

*

— Stai!

Blue închise ochii și își strânse pumnii. Ceva îngrozitor se petrecuse cu ea în acea tavernă: pentru momente bune devenise un animal, un monstru; devenise Bell. Se opri cu vântul primăveratic atingându-i ușor poalele rochiei simple. Avea explicații de dat acum doar pentru că făcuse greșeala de a-l lua pe Rhys cu ea. Ar fi putut inventa orice, dar nu se simțea în stare să mintă. Erau puține persoane care știau cine era cu adevărat, iar printre ei se număra Silas. Acum însă putea spune că el, contele de Clare, avea o privire în legătură cu cine era și ce putea face.

— Nu am chef, Clare, îi aruncă încruntată peste umăr.

Mâna lui îi prinse încheietura, astfel încât Blue tresări. Se întoarse cu fața la el, realizând că erau ascunși de clădirile din jur. Înghițind în sec, fu conștientă de prezența acestui bărbat. Nu trebuia să uite că interesul lui nu era să o ajute, ci să descopere motivul morții lui Beth și, mai mult, să se însoare cu ea pentru a legitima moștenitorii pe care mai mult ca sigur dorea să îi pună în ea. Rhys era un bărbat crud și, din multe puncte de vedere, se asemăna cu ea. Acum însă, privind în ochii lui, se întrebă dacă nu cumva vedea pâlpâind o flacără. Era focul din el cel care o atrăgea ca pe o molie? Avea să își ardă aripile capitulând?

— Ce se întâmplă?, întrebă bărbatul. Cine este acest Bell?

— Nu vrei să știi, mormăi ea. Când el continuă să nu o slăbească din priviri, Blue își strânse ochii și hotărî să îi spună atât cât trebuia să știe, nimic mai mult: Este șeful bandei de copii din care eu și Silas am făcut parte. El conduce zona din St Giles și are influențe și aici, aparent. Nu atât de puternice, bineînțeles, dar... Nu adăugă nimic, ci ajunse la mijlocul problemei: El m-a vândut.

Poate că Rhys auzise ce spusese ea sau poate ei i se păruse că dăduse glas acestei informații, cert fu că mâinile lui îi prinseră ușor încheieturile, iar pririvirile se intersectară. Blue nu îl mai simțise niciodată atât de aproape de ea ca în aceste momente. Inima începuse să îi bată precipitat, iar corpul i se încălzea treptat. Pasiunea murii rapid totuși când pe buzele lui putu citi întrebarea:

— De ce ar căuta Bethany un șef de bandă?

— Bineînțeles!, pufni, își dădu ochii peste cap și încercă să scape de strânsoarea lui.

— Ce e?, se încruntă contele, nelăsând-o să scape de strânsoare.

Îl împinse, dădu să îl lovească cu genunchiul, apoi oftă când realiză că fie era el prea puternic, fie era ea mult prea agitată, așa încât nu putea scăpa de strânsoarea brațelor sale.

— Tot ce faci este să te gândești la soția ta moartă, Rhys, recunoscu.

— Poate că am ieșit noi doi pe poziție de egalitate, Blue, dar..., începu acesta avertismentul. Tonul lui și privirea o făcură să prindă un curaj nebun când cuprinse cămașa lui între pumni și strigă la el:

— Nu! E moartă. Bethany e moartă! Au trecut șase ani de la moartea ei. Treci naiba peste asta! Trăiește-ți viața!

Înfigându-și degetele în brațele ei, făcând-o să icnească, Rhys șuieră nervos:

— Nu voi trece niciodată peste moartea femeii pe care am iubit-o. Nu voi mai iubi niciodată astfel pe cineva.

Și ăsta era modul lui de a-i spune că o căsătorie cu ea ar fi fost rezultatul rațiunii, nu al pasiunii sau al inimii. Înghițind în sec, sufletul lui Blue simți atunci nevoia să se răzbune; simți nevoia să urle la el, să îl lovească. Totuși, rămase acolo privindu-l pe acest bărbat pe jumătate, măcinat de ură și răzbunare, de dorința de a-și ridica din mormânt soția, și nu putu să nu fie geloasă, să nu simtă mușcătura invidiei adânc în ea. Rhys era un bărbat dezirabil, chiar așa cum era acum. Totuși, fosta lui experiență îl făcea greu de suportat, cel puțin pentru Blue Cardinham.