Blue

CAPITOLUL 3

S-ar părea că singurul lucru pe care îl vor băieții e să se uite sub fusta ta. Nu e doar o aparență; e realitatea!

- din Sfaturile lui Colt Cardinham pentru Blue

*

Newcastle House în Licoln's Inn Fields era locuința permanent din Londra a familiei ducilor de Newcastle de când se formase titlul, iar Rhys, contele de Clare, o folosea de câte ori revenea în capitală pentru a-și continua treaba. Pentru că de la moartea lui Bethany el nu avusese somn, se agitase încontinuu pentru a afla motivele soției lui, rațiunea de a se lăsa atât de flagrant ucisă. Cu un oftat primi vestea valetului cum că tatăl lui, actualul duce, ajunsese în seara aceea și îl aștepta în birou.

Al treisprezecelea duce de Newcastle era un bărbat zdravăn la cei șaizeci și trei de ani ai săi. Părul blond-deschis îi albise complet acum, dar oricum gena transmisă și moștenitorului său indica un colorit mai degrabă palid decât plin al podoabei capilare. Nici măcar moștenirea brună a mamei lui nu domolise trăsăturile puternice, nordice ale bărbatului. Urcă spre biroul tatălui său, cel pe care încă îl păstra de câte ori ajungea în Londra. Anul acesta, ocazia de a se învârti prin societate era dată de necesitatea însurării fiului, chiar dacă Newcastle nu spunea fățiș nimic. Pretextase că venise pentru Blue Cardinham și pentru debutul acesteia, dar Rhys își cunoștea părintele mai bine.

Așezat pe un fotoliu confortabil, ducele își ridică privirea din ceea ce părea a fi o listă și își privi unicul copil.

— Clare, i se adresă, credeam că te voi vedea tocmai dimineața.

— Nu este cazul. În seara aceasta niciuna dintre așa-zisele doamne din societate nu mi-au atras atenția suficient de mult, încât să vreau să stau. Întotdeauna se exprima liber în fața tatălui său, încă din momentul în care pusese prima dată mâna pe o femeie. Totuși, azi simțea că mințise. Pusese ochii pe o doamnă, aproape că o și sărutase. Colt însă l-ar fi împușcat fără remușcări dacă ar fi știut ce voia să îi facă micuței lui orfane.

— De aceea cred că este înțelept să te însori, reaprinse ducele subiectul lui preferat. Așa este natural, fiule.

— Natural pentru titlul nostru, vrei să spui.

— Nu! La naiba, Clare! E natural pentru tine. Îmi doresc să te văd așezat, petrecându-ți serile lângă soția ta și...

— Mi-am petrecut serile lângă soția mea, îl întrerupse, și dacă ai impresia că îmi voi petrece serile lângă o a doua soție ești naiv. Voi petrece în prima lună de căsnicie câte treizeci de minute pe seară în compania acesteia, bineînțeles. Îți datorez un moștenitor.

Pe chipul ducelui se citi o grimasă de durere, de parcă vorbele lui îl răniseră. Era rău cu tatăl lui degeaba. Nu el o ucisese pe Bethany; din contră, el o iubise pe copilă, o plăcuse, deși erau multe momentele în care își exprimase reticențele în ce privea o potențială uniune între ei doi. Totuși, nu se împotrivise niciodată dorințelor lui Rhys.

— Nu îmi datorezi decât să fii fericit, fiule, zise bătrânul.

— Fericirea mea a murit odată cu Bethany, zise Clare în timp ce privea geamul și priveliștea grădinii. Proprietatea lor intra în parcul din zonă în care câțiva membrii selecți își făceau plimbarea dimneață. Era un cartier cu istorie și doar pentru cei mai vechi nobili, cei mai tradiționaliști. Lui Rhys îi plăcea casa impozantă de aici. Ai venit sezonul acesta ca să te asiguri că mă însor și că produc moștenitori. Îți promit că până în finalul acestui an vei avea primul nepot, duce.